Dragobete fume

Mi-am început ziua bine. În drum spre muncă am prins un maxi poreclit Tractorul, mijloc de transport asemănător unei unelte de tortură gen fecioara de oţel combinată cu taurul de aramă. Şoferul, un burtos mustăcios, cu capul cât ciutura fântânii, urăşte două lucruri pe lumea asta: sifonul, curentul şi călătorii. Am enumerat trei lucruri?. Mda, rămâne aşa. Urăşte sifonul pentru că balonează (el e gras de la bulele din apa minerală) şi curentul că i se scolă măseaua de la el. Pe pasagerii îi urăşte aşa... de sanchi. Musteaţă mai mult urlă decât vorbeşte. Zbiară la cei care trântesc uşa, la cei care de frică nu o închid şi la cei care mestecă ciungă. Tractorul are ţeava de eşapament pe dinăutru, geamuri care nu se deschid nici când stă pe loc şi uşă care, pentru că în loc de maner are o sârmă, se deschide din mers. Şi mai are şi trapa din tavan sigilata cu spumă poliuretanică ca să nu plouă înăuntru. De teamă să nu-l tragă "corentu" la inteligenţă, dom' şofer poartă fes vara şi vată în urechi care odată a fost albă.
Aşa... Dimineaţă în tractor s-a urcat un nene cu un nas cat un cartof roşu de Covasna. De fapt nu numai nasul, toată faţa lui era un fel de sac cu cartofi roşii ca focul. Probabil de la spirt. Ei, şi nenea ăsta era jegos rău de tot şi puţea a fum şi hoit. Mirosul era un amestec de şuncă stricată si după aia afumată plus încă ceva. Mirosea dubios şi tare. Dar ştiti cum? La cat de aglomerat era tractorul, cînd a intrat ăsta, s-a făcut un gol care avansa înspre fundul autobuzului odată cu el. În momentul în care s-a oprit, toată populaţia s-a urcat în cîrcă la dom' şofer. Gata să facă pană pe faţă, la prima staţie autobuzul s-a uşurat pe juma' chiar dacă n-aveau oamenii treabă acolo. Nenea sconcsul s-a aşezat în spatele meu. Cei rămaşi au început să strige disperaţi să se deschidă un geam, să se crape o uşă, să se faca ceva! Nu, nu se putea din cauză că-l trăgea "corentu" pe nea Mustaţă. Băi frate, între două sţaţii, de la căldură mirosul a căpătat putere şi izuri noi. Acum părea că pute a şuncă afumată de sconcs pişată de motani în călduri si împachetată în chiloţi căcaţi uscaţi pe sobă cu stăpân cu tot în ei. Doamnei de lângă mine au început să-i curgă balele, ochii şi ceva din urechi ca în desenele animate. Şiroaia de umori ca stropitoarea, Mie a inceput să mi se zbată o venă la tâmplă, apoi mi-a căzut o plombă şi mi s-a mătuit afişajul la telefon. Băiat cu armata făcută, respiram pe gură, dar greu, tot mai greu. Aerul avea ceva vâscos în el şi candea a maţe de peşte rînced fiert în clei de oase.
În fine, sconcsul se ridică şi o ia spre uşă. Trece pe lângă toată lumea rămasă în maxi probabil de teama de a se ridica în picioare şi când ajunge la uşă se bate cu palma în frunte. Uitase sacoşa pe scaun. S-a uitat o clipa spre ea, moment în care întreagul autobuz a amuţit cu ochii la mine. Am simţit lasere ţintindu-mi inima, fierea şi ochii. N-am avut încotro, am luat paporniţa care duhnea a ciorbă de gudron dreasă cu căcat şi spumă de vomă si i-am intins-o Sconcsului. Ăla ferict a deschis gura de i-am văzut toate resturile de mâncare rămase de la revelion în cariile care îi ţineau dinţii sudaţi. Am apucat să aud doar prima silabă dintr-un mulţumesc.
Călătorii care m-au frecat cu zăpadă şi m-au tras cu motorină pe la încheturi ziceau că înainte să leşin, ăla ar fi zis ceva gen: să trăieşti flăcău, să-ţi găsească mîndra Dragobetele...Moment în care s-a deschis uşa singură în curbă şi nea Musteaţă i-a dat brânci în zăpadă apoi a accelerat în trombă. După aia a  urlat pînă a răguşit. La mine, să mă scol de jos. Cam atât.
Mulţumesc nea Musteaţă, să-ţi aducă Dragobetele vată nouă în urechi, o clanţă şi faringosept!