Sila Drăgăicii

Prin arșița zilei, urmând şleaurile lăsate de roțile căruțelor, pașii calului mă purtau din sat în sat către Ploiești. Graba îmi devenise străină iar teama de pustiu mai mică decât cea de oameni. O parte din vechiul om posac ce fusesem se întorsese în mine. Lipsit de zâmbetul liniștitor al dragostei, mă afundam în tăcere și amintiri.

Mă rodea blestemul vechi, vroiam să-i găsesc dezlegare, dar mai mult decât atât mocnea în mine o ură ciudată. Cugetul îmi era tulbure de nu mai știam pe cine am pică.
Încercasem să uit, să mă așez în alt loc cu alt nume. Dar argintului viu din mine nu-i păsa că mă străduiam să trăiesc o altă viața. Neastâmpărul lui mă gonise iar de acasă.

Drumul se înfigea în câmpia ca în palmă, vălurită doar de apa morților, iar calul dădea semne de oboseală. Mă gândeam la supărarea mândră cu care femeia ce-mi dăruise un răgaz de pace nesperată primise vestea că o părăsesc. În jumătate de zi încărcase trăsura cu calabalâc și înainte să ia drumul către mănăstirea Ciolanu, Marga îmi puse un sipet în brațe și mă conduse pe poartă afară. Eu în șa, ea la geamul trăsurii, ne-am uitat cum bate o slugă obloanele casei în cuie, apoi am plecat fiecare în calea lui fără să ne spunem alta decât drum bun.

Mergeam nădușit cu capul în jos, cu gândurile departe, așa că am tresărit când calul s-a oprit fornăind. De-a curmezișul drumului stătea plecată într-o rână, o căruța cu coviltir. Ferită din drum era o a doua, de la care doi bărbați deshămau caii.
Am liniștit calul care ciulea urechile și fără să văd vreo pricină pentru teama lui, l-am îndemnat la mers. Când am ajuns mai aproape, am pipăit cufărașul agățat de șa.

Coviltirele erau pictate, bărbații mustăcioși purtau pălării largi iar femeia care căra cu brațul boarfe din căruța stricată avea fuste crețe viu colorate. Ceva îmi spunea că nu-i o șatră obișnuită de țigani.
Pe deasupra căruței se vedea cumpăna unei fântâni, așa că am înclinat din cap și am pornit să-mi adap murgul, cu gând să plec mai departe. Dar după o clipă calul meu, de obicei cuminte, era gata să mă deie jos din șa. La fântână, direct din ciutură, se adăpa o namilă de urs. Calul a nechezat, eu am scăpat o sudalmă, dar ursului nu-i pasă. Auzind gălăgie unul din mustăcioși a luat fiara de lanț și a dus-o mai departe.
Am dat calului să bea, apoi am băut și eu.

- Bag seamă că nu ți-e nici frică, nici scârbă! Ai un foc boierule?!
În spatele meu ursarul își răsucea o țigară.
- Nu-mi e de nici una, că și omul e tot fiară. Ia de-aici chibrit. Îl poți păstra dacă nu-mi mai zici boier, că-s și eu pribeag ca voi.

Hârtia de gazetă în care își împăturise mahorca ardea urât. Fumul îi intra pe gură și îi ieșea țiganului prin nasul cât un cartof crăpat. Când și-a scos pălăria să-și șteargă nădușeala, am văzut că avea ochii tuburi și fața arsă de soare numai de la frunte în jos. Cred că și dormea cu pălăria aia pe cap.

Am dat calul să pască și m-am dus să vad ce meșteresc țiganii la roata ruptă. Era de muncă la ea cam doua ceasuri. țiganii erau trei cu toții, tatăl, fiica și ginerele. Codin era bătrânul cu țigara, iar cel tânăr se numea Auraş. Cât ne-am scărpinat noi în cap cum să punem banda noua de fier sau să înnădim pe ce-a veche, am văzut că se apropie alți călători. În îndemnuri și zgomot de roți, dinspre Mizil ridicând praful până sus, venea poștalionul cu patru jandarmi în lături.

Cum au ajuns au început să răcnească la țigani. să mute căruța că-i pușcă. Am tresărit la amenințare și-am zis să le dea pace că este loc să treacă pe câmp. M-au amenințat și pe mine, apoi doi au descălecat să vadă ce-i cu căruța. Băgaseră glonț pe țeavă și răcneau. Până la urmă n-am avut încotro și am pus umărul tus-trei la căruța de am dat-o o țâră mai la o parte. Poștalionul și-a continuat drumul lăsându-ne să înjurăm răutatea jandarmilor.

- Da’ ce aveți fraților în căruța asta de abia am clintit-o trei inși? Câți cai ați omorât cu ea până aici?!
Fără vorbă Auraş a dat coviltirul la o parte și am văzut o îngrămădeală de scaune și roti.
Era o comedie din cele cu lanțuri pentru bâlci.

Atunci mi-am adus aminte că se apropie ziua când tace cucul și joacă soarele sus pe cer mai mult decât în celelalte ale anului. Şi în săptămâna de dinainte se ține la Buzău târgul de Drăgaică. Se zice că ăsta e cel mai mare și mai vechi târg din partea asta a țării, de pe vremea împăraților.
- Jane de unde vii și unde mergi tu?
- De la Slobozia vin și la Ploiești. mă gândeam să merg, apoi o să văd eu.
- Dacă nu ai grabă și vrei să câștigi bani buni fă un ocol! Stai la târg cu noi o săptămână ca să te întorci apoi?!

Am făcut tocmeala cu ei și așa am făcut eu calea întoarsă cu ursarii către Buzău fără să știu bine de ce. Simțeam că am timp. Astăzi timpul se măsoară în aur, lumea freamătă cu ochii pe ceas, alergând oarbă către moarte. Însă atunci goana era preumblare, ceasurile bijuterii pentru fala boierilor iar oamenii se bucurau de drum la fel ca de locul unde îi ducea el. Timpul omului se scurgea între arat, semănat, seceriș și cules, se măsura în zile de mers, în popasuri și rareori în ceasuri.

După două zile de drum, am desfăcut lanțurile pe tăpșanul de la marginea orașului cu trei zile înainte de spartul târgului. Treaba mea era să veghez calul care învârtea roata cu lanțuri și să pun în scaune copii pe care-i speriase cucoana cu țiganu’ când erau mici. Mai trebuia să dau apă la animale și să mut pociumbul de care era legat lanțul ursului după umbra.

Când mă uitam la bietul Marinică, nu pricepeam de ce mi s-a părut fioros la fântână. Era atât de pașnic că uneori îi furau caii merele de sub bot. Jucatul lui după muzica tobei era treaba lui Codin. Viorica dădea cu ghiocul, cu cărțile și cu făcălețul în ceaun ca să ne pună în blide ceva cald seara. În restul zilei îmbucam pe fugă slănina cu ceapă cu un ochi la mâncare și unul la mușteriu. 

Mușterii se înghesuiau și scoteau punga veseli și asudați. Erau țărani cu chimire late, cu fața roșie și căciula dată pe spate, țațe cu broboada și șorțul plin de zarzăre, copii murdari la gură de ciubuc, gogoși și alviță. Cu mâna pe creștetul copchiilor dar cu ochii după fustele și iile femeilor tinere, negustorii orășeni, răsuceau țigări și scuturau pipe sorbind din cana cu bragă. Pe tarabe găseai de toate, de la cojoace la brice, de la prune loşnite la piepteni de prins cosițele împletite după moda târgovețelor. Şi ochi de om puteai să cumperi dacă aveai bani.

Peste toate astea urla muzica, țipetele copiilor din comedii, strigătele negustorilor și chemările birtașilor la răcoare, mâncare și vin. Se auzea cum sfârâiau carnații de Pleşcoi și se ciocneau țoiurile cu țuică de Dumitreşti. Vocile se amestecau într-un fel de vuiet cum numai mulțimile pot face.

Deodată, în hărmălaia asta am auzit cu o ureche pe Aurel strigând:

- Părinţele, pleacă de acolo că te rupe ursul.

- Păi s-a dus calul spre el, mă țigane, ho că nu ți-l fur. Al tău e murgul? Frumos animal.

Am întors capul să văd cine îmi laudă gonaciul și am rămas cu gâtul țeapăn. Cu mâna pe crupa calului stătea popa Banu, fostul meu socru. Omul care mă împușcase, diavolul în sutană care mă îngropase de viu, popa dracului era în fața mea. Toată dorința mea de a uita de unde vin și cine am fost s-a făcut scrum. M-a pălit dorința vie de a-l ucide pe loc. Şi după aia? Atât de puțin să sufere, cât să-i bag cuțitul în inimă?! Cu toată lumea aia în jur?

- Nu-i de vânzare părinte, zicea Aurică în timpul asta.

Am pornit către ei cuprins de ură fără să fiu atent la fierătania care se învârtea singură. Scaunul tiribombei l-am ferit dar lanțul m-a plesnit peste ochi. M-am ridicat de jos cu fața plină de sânge și am ajuns la căruțe. Popa dispăruse în mulțime.

- Aurică, unde s-a dus? Du-te după el, zi-i că vinzi calul! Stai mă, zi-i că-l dai, dar îl aduci tu deseară că acum ai treabă cu el. Află unde stă Aurică și banii de pe cal sunt ai tăi!

Dacă înainte pornise agale, auzind de bani țiganul a început a zbura, nu alta!
Cu apa ce mi-am spălat fața s-a stins și focul grabnic de a ucide. În locul lui mi s-a așternut în suflet o hotărâre de gheață. Țurțurii din cei mai ascuțiți îl pironeau pe popa în mintea mea în așteptarea veștilor de la ursar. Când s-a întors, după față mi-am dat seama că l-a găsit. Gâfâia, vorbea întretăiat dar a reușit de mi-a zis că popa îl așteaptă pe seară la hanul Crâșmărița din Buzău.

Am scos din cufăr câți bani i-a zis popa că îi dă pe cal și după ce i-am pus în mână i-am zis că mă duc eu să duc calul popii. S-a uitat la mine pe sub sprâncene, dar n-a suflat o vorbă.
Pe înserat treceam apa Buzăului către han. Am întrebat de popa și mi s-a spus că nu e în han dar că pot să întreb de el pe fi’su. Doamne ţine-mi firea! De unde fiu? Că popa doar o fată a avut și pe aia am petrecut-o la groapă împreună. De îi era dat preotesei, făcea copii când era tânără. Cu gândurile astea în cap am așteptat să cheme sluga pe băiatul popii.

Hanul era un pătrat mare și între laturile sale cu camerele așezate pe un cât sub care erau grajdurile și pivnițele se afla o curte largă cu mese din lemn. M-am așezat la una din ele cu ochii pe ziduri.
-Te cunosc, tu ești cel de l-a lovit scaunul de la tiribombă azi în Drăgaică.
În fața mea stătea un tânăr firav cu voce subțire, cam la douăzeci de ani.

Mi-am spus repede minciuna cu calul și el a început să ceară iertare pentru părintele că e plecat și că banii sunt la el. L-am pus să șadă pe băncuța acoperită cu blană de miel și am chemat crâșmărița să ne de dea de băut. Femeia zdravănă și rumenă în obraji ca mărul avea țâțele cât carafele pe care le căra. Când se apleca să le pună pe masă vedeam mușterii cum holbează ochii la ele. Poposite la masă noastră mie mi s-au înfipt în piept iar băiatului mai să-i scoată ochii cu ele.

După al doilea rând de beuturi aflasem că flăcaul e nepot de soră de al popii luat și crescut de suflet după moartea preotesei. Și atunci mi-a dat una prin cap și am întrebat:
- Îți plac fetele Vasilică? Ai văzut vreodată una goală cum a făcut-o mă-sa? Nu, dar ia zi, vrei să vezi?

Ei cum nu vroia! Şi eu aveam să-i arăt. Era doar noaptea Drăgaicei, noaptea în care fetele care vor să se mărite își toarnă douăzeci și cinci de picături de ceară în oala cu apă să-și citească buchea cu care începe numele ursitului. Noaptea minunată în care Sânzienele plutesc pe deasupra pământului dând ierburilor de leac putere, florilor miros și sănătate celor bolnavi. Am aruncat un ban hangiței și am mai cerut un ulcior pentru drum. I-am zis că ne întoarcem să mai bem. L-am urcat pe feciorul popii în spatele meu pe murg și am apucat-o pe firul apei în sus.

Pe acolo unde colinele coboară până aproape de apă am văzut luminițe. Flăcăii făceau focuri mai în deal și învârteau făcliile precum limbile ceasornicului. Luminițele mai mici licăreau la vale pe tăpșan, legănate de mâinile femeilor care culegeau ierburi tămăduitoare și sânziene. Am urcat de pe prund pe sub malul de lut scobit de oameni pentru chirpici, apoi după câteva sforțări ale calului am ajuns în loc deschis acoperit cu verdeață. Jos se vedea argintiu Buzăul sclipind în lumina stelelor. În spatele nostru fetele cântau și împleteau cununi din sânziene la lumina focului. Alăturea băieții spuneau snoave și săreau peste foc. Toți purtau pe cap cununi făcute mai devreme, cele noi împletite erau pentru cei bătrâni.

I-am făcut semn lui Vasilică cu capul. Perechi perechi, băieți și fete scoborau către apă, desculți și doar în cămășoaie. Băiatul s-a ridicat și a pornit furiș după ei cu ochii după fete. Știind că o să steie acolo destul de mult ca să se holbeze la ele cum tăvălesc roua din iarbă și se scălda în râu, m-am apropiat de focul băieților rămași. Am luat ulciorul agățat de coburi și le-am făcut flăcăilor cinste cu vin.

Şi când mi-am cumpărat atenția lor le-am dat bani la fiecare numai să mă ajute cu o treabă. Erau cu chef de snoave dinainte să-i cinstesc eu așa că s-au învoit repede. Vinul și banii doar au pus paie pe foc.

Așa că atunci când s-a apropiat Vasilică l-au înhățat că pe o oaie și l-au despuiat de haine. Patru îl țineau de mâini și de picioare, unul de cap, iar altul i-a turnat vin pe gât cu de-a sila. Fetele au chirăit și s-au dat mai deoparte să șușotească între ele.

După ce l-au îmbătat bine băieții, câteva din fetele mai glumețe au venit și l-au gătit în haine muierești, l-au boit pe față cu praf galben de la flori, i-au frecat buzele cu piatră și i-au înnegrit sprâncenele și ochii cu tăciune frecat în lapte de păpădie. Când i-au dat drumul Vasilică al popii abia se ținea pe picioare. L-au apucat de mâini și tot într-o horă au pornit înapoi către sat strigând:

- Uite Curva bă! Să vină Drăgaică bă!

La marginea satului l-au lăsat pe Vasilică în mijlocul uliței beat curcă și s-au împrăștiat pe fieșcare la casa lor să arunce cununițe de sânziene în ograda vitelor. Câteva babe cu poalele pline de buruieni și-au făcut cruce văzând arătarea de femeie boită rău pe chip care se pișa din picioare în mijlocul drumului.

L-am luat de acolo și l-am pus pe cal. La Han am făcut iară cu ochiul crâșmăriței care mi-a deschis ușa cămării popii fără să mai întrebe cum și ce. Vasilică era pe umerii mei precum snopul de grâu. Femeia râdea. De sub fusta suflecată, flăcăului i se vedeau fuduliile și noada. Mi-am făcut treaba repede prin cămară și m-am pus pe așteptat trăgând țigară. după țigară.

Când a intrat Popa spre dimineață pe ușă, i-am pălit un dos de palmă peste ochi de i s-a pus barba în creștet. Cu încă un pumn în piept i-am tăiat răsuflarea. A căzut în genunchi horcăind cu mâinile la inimă. Se uita îngrozit la chipul meu, la plapuma pusă în geam, la blănurile și cergile puse pe ușa.

- Mă recunoști părinţele? Io sunt, iubitul tău ginere, am venit să-mi iau o nouă nevastă că de prima m-ai despărțit!

- Cum… cine, cine ești?! Nu poți fi tu! Ai murit acum mulți ani.

- Ba da Scârbenia ta, io sunt ăla de l-ai îngropat în cimitirul părăsit și n-am avut odihnă de la ce mi-ai menit tu cu crucea bătută invers. De ce nu m-ai îngropat lângă fie-ta cum știai că ne este sortit? Acum am nevoie de o nouă muiere din neamul tău și uite ce-am găsit!
Am înclinat capul către pat unde Vasilică zăcea cu bucile goale în țoale de femeie, cu mâinile legate la spate și la picioare cu frână de lemn ca la caii lăsați împiedicați pe câmp. Popa a încercat să se ducă către el.

- Vasilică, copilu’ meu!

- Poți să strigi, să zbieri că nimeni nu te aude. Nu-i nimeni în odăile din stânga și din dreapta pe latura asta, jos e grajdul și sus podul. Acum sunteți amândoi ai mei.

Fără să mai stau la vorbe m-am dus către pat și i-am tras o palmă peste jumătatea de cur dezvelită:

- Scoală Vasilico, c-a venit tac-tu să te vadă!

El s-a răsucit buimac și a căutat să vadă ce se petrece prin ceața băuturii. În timpul ăsta eu dădeam nădragii și cămeşa jos de pe mine. Am păstrat cizmele în picioare și am luat cuțitul de la carâmb într-o mână și un ulcior cu vin în alta.

- Popo, pune de bea… tot să-l bei, că dacă nu îi iau gâtul. Bea, am zis. Să nu te oprești până nu golești ulciorul că îl omor!

Imediat ce am văzut că ia ulciorul, i-am apucat feciorul de gât și l-am îngenuncheat în fața mea.

- Ia de suge, dar să nu te pună dracul să mă atingi cu dinții că te las fără ei. Dar înainte de asta îi tai beregata lu’ tac-tu, pricepi curvo? Acu ia de suge! Hai că ești fată cuminte, o sânziană, o minunată….
Ce faci măi popo, caterisite-ar dracu să am eu timp să te chinui, îmi verși vinul mă?! Ia să vărs și io un strop din vinul tău, cristoşii și dumnezeii tăi de risipitor.

Şi îndepărtând pe fiu cu o mână de mădularul ce-l lingea a scârbă, i-am dat o împunsătura în umăr cât să-i curgă o mărgea de sânge.

- Gura, să nu aud nici vântu’! Tu treci înapoi de suge și tu bea, beați-ai mațele cu mă-ta care te-a făcut. Ați priceput că trebuie să va supuneți sau să muriți?! Gura! Să n-aud vorbă, că vă omor! Bea mă! Suge fă n-auzi, suge! Trage din ea mai cu vlagă. Ce-i părinte, te îneci ha? N-are loc o cană de vin în butoiul ăla plin de căcat ce-l ții sub sutană? Bea sau ți-l sparg cu furca să fac loc la vin. Așa muiere… zi că-i bună sula strigoiului. Dă din cap, nu din plisc că ți-l rup. Zi bă că îți place vinul, dă din cap. Așa! Încet, să nu verși. Şi tu mă, e buna sula?! Nu mușca, altfel îți scot ochiu’!

Am dus vârful cuțitului lângă pleoapa stângă închisă de frică a flăcăului. Am văzut că popa lasă ulciorul de la gură, căutând cu ochii ceva să mă doboare. L-am tras de lângă mine pe fiesu și am băgat cu sete călcâiul între picioarele lui tacsu. Am prins ulciorul care cădea și am privit cu scârbă la nenorocitul în sutană de pe podea. Stăteam deasupra lui și deodată mi-a venit să-mi slobod udul.

- A fost vinul prea tare pentru tine, ia să-l îndoim cu apă.
Stropii i-au căzut întâi pe haine, apoi pe barbă. Popa a prins a se zvârcoli de parcă pișatul avea puterea să-l ardă.

- Cască gura! Căscă gura, am zis dându-i un picior în coaste.
Pentru că-l vedeam cum scuipă, am luat ulciorul și am terminat treaba în el. Pe urmă am legat popa cu picioarele de capul patului și cu o funie mai lunguță l-am aninat de grindă.

- Na, acum bea spirt. Dacă nu bei tot, îi tai boașele lu’ fitu și ți le bag în cur să le ții calde. Înapoi la supt Vasilică, haide că dacă mi se culcă, vă duceți și voi la somn, dar la cel veșnic.

Odată ce m-am lămurit că popa are treabă cu icnitul în ulciorul cu pișat și vin, m-am uitat cu plăcere cum mi-o sugea fisu. Tare îmi părea că se pricepe la trebușoara asta și deloc nu-i face rău. Așa că am început a-i da palme peste ochi. Apoi și peste gură ca să o deschidă mai largă și mi-am îndesat nodurosul în ea din ce în ce mai adânc.

Începusem să hohotesc. Gluma se îngroșase taman la Vasilică în gât. Dar el nu putea râde. Lui îi ieșeau ochii din cap, îi curgeau mucii pe care îi înghițea în clipa în care mă trăgeam puțin îndărăt. Pe la colturile gurii îi curgea un scuipat gros . A început a lăcrima și a se zbate. L-am prins cu o mănă de ceafă și i-am pus vârful cuțitului în spatele urechii. Când se zbătea fără aer și vroia să se tragă îndărăt, se înțepa în cuțit. Tacsu a început să bolborosească să nu-l mai chinui, mai bine să-l omor pe el și să termin.

- Vrei să termin? Cum termini tu vinul, cum termină și el cu suptul, îți jur. Bea repede și termină cu vorba, că uite cum s-a înroșit!

L-am auzit încuviințând în șoaptă căci fisu era cu ochii cât cepele și cu urechea ferfeniță. Trăgea aer cu sete plângând cu obidă. I-am răsucit mâinile și l-am trântit în pat. L-am dezlegat pe popa și l-am legat la loc de data asta cu fața spre pat. Au început a plânge amândoi cu speranță în glas, crezând că o să le dau drumul. Numai că eu, odată mi-am scuipat în palme și i-am stins fitilul de la un opaiț între ochii popii. Seul se prelingea pe fata lui și se îngroșa ușor. I l-am întins pe față, apoi cu mâna plină de bale și seu am început ai borteli cu degetele curul lui Vasilică fost ficior.

Ghicind ce i se pregătește lui fisu, popa a prins glas din nou, deși se clătina de la băutura înghițită. Abia putea vorbi că funia de la gât a și început să se strângă.

- Ai jurat că îl lași în pace după ce termin vinul. Ți-am băut și pișatul și uite, mă las pe vine și mor, numai lasă-l în pace strigoi nenorocit. Ai jurat!

- Am jurat că tu termini cu băutul și el cu suptul, atât! Acuma să vedem dacă datul cu seu și bale de porc pe la găuri se trage din spiță și se moștenește la tot neamul tău.
Şi fără să mai aștept alta, m-am înfipt în curul lui fisu precum maiul în urdă. Popa, gata să leșine și-a văzut pruncul căscând gura ca peștele la aer cu fața roșie și udă de lacrimi. Din gâtlej a putut să-i iasă numai un horcăit lung.

- Nu mișca mă că moare tactu spânzurat. Zi-i că îți place că ți-e bine. Zi mă, că-l vezi doară cum atârnă ca izmana pe funie!

A prins a bâlbâi și a zice ce i-am spus. Popa s-a ridicat o țâră pe vârfuri cu nădejde că se mai slăbește lațul, dar uitasem să-i pun săpun. N-aveam timp de astea că Vasilică încerca să-mi fugă din proțap gemând și să se apropie cât putea de cel agățat în funie. L-am înhățat cu o mână de gâtlej și am dat în el cum dă gospodina cu maiul în rufă la spălat.

Dădeam cu toată puterea ca să-l fac să sufere. Fiecare izbitură în noada lui îmi era că un pumn dat în cosciug. Şi el gemea și bolborosea rugăminți amestecate cu blesteme în timp ce tacsu se clătina, întunecându-se din ce în ce la culoare. Venele de la gât i se umflau iar cele de pe tâmple se mișcau de ziceai că ies din piele.

Pe fisu îl auzeam scrâșnind din dinți. Se mișca prea tare așa că i-am prins mâinile legate la spate și am început să ridic de ele în sus. La fiecare încercare de a se îndepărta de dalta care-i crăpa lacătul curului, îi mai ridicam o țâră mâinile. Așa am simțit că răzbunarea este mai dulce și bună rece-sleită, decât dată în clocot. Mă răcorea, dar încă nu mă sătura. Eram gata să-mi slobozesc sămânța și nu vroiam, nu vroiam să se termine așa repede.

Am scrâșnit din măsele și cu ochii închiși am văzut stelele. Sub ele, femeia cu mantie făcută din aripi a întins degetul arătându-mi să mă întorc. Trezit din visul scurt de o clipită l-am văzut pe popa atârnat în ștreang cu genunchii îndoiți, încercând să se ridice, sufocat și năuc de durere și băutură. M-am smucit din curul sfârtecat și am tăiat funia popii apoi m-am întors în pat. Vasile a căzut într-o rână, iar tatăl s-a târât pe podea la picioarele mele, cerându-mi să-l omor pe el da să-i las feciorul.

În loc să-i fac pe plac, l-am răsucit să vază ce garoafă îi înflorise între buci lui fisu, apoi m-am înfipt în dosul flăcăului mai cu ură. Proptindu-i un cot în șale l-am îndoit de spate ca pe-o doagă iar el de atâta durere, a început să se pișe în zvâcnete după cum îi plimbam eu mai aprig plugul prin brazda bucilor lui. L-am ridicat și l-am răsucit către popă. La fiecare zvâcnitura îl uda pe tacsu care doar stătea prostit și clipea.

Am urlat la el: cască gura, cască gura, iar el s-a supus înfrânt. Simțind că sunt gata să-mi dau drumul, am țâșnit peste trupul care se zvârcolea picurând prin toate găurile și mi-am descărcat sămânța în gura popii
- Ia părintele slobozi, poate îi rămâne borțos! Şi de-i rămâne să-mi faci o fată că târfa asta de fitu nu-i bun de pulă și mai e și slut pe deasupra.

Am vărsat peste mine un ulcior de apă, m-am șters cu ce cârpe am găsit mai curate prin cămară și m-am îmbrăcat. Înainte să le tai funiile m-am uitat încă o dată la ei cu gustul răzbunării în vârful limbii pișcând ca ăl măi bun mied.

Popa era ud de vin, pișat și sloboz, iar fisu băltea în propria udeală ca o beșică înțepată umplând așternuturile de scuipați, sânge și rahat muiat în seu.

Amândoi gemeau încet fără curajul de a se uita la chipul meu. Le-am zis să nu miște decât când s-o face amiază, altminteri mă întorc și o iau de la capăt mai rău, apoi am încuiat ușa și am aruncat cheile în răsadurile cu flori.

Crâșmărița căzuse cu capul pe masă, dar imediat a prins a vorbi când m-a văzut că o iau către cal.
- Ce-i conaşule cu graba asta, ori nu-ți mai fac cu ochii țâțele mele?!
- Ba frumoase și de dorit sunt ele, dar nu mai devreme de a veni aici am fost la mândra și m-am răcorit. Ia de colea să-ți iei basma roșie, că tare te prinde culoarea asta și dă cu cununa de sânziene în grajd că vin eu altă dată să te întreb ce ți-a ursit!

I-am dat o cunună rotundă, am ciupit-o de obraz și i-am slobozit încă un ban între țâțele dodoleţe, suflându-i la ureche că părintele a poruncit să-i pună o cârpă în geam fiindcă vrea să doarmă până târziu.

M-am pierdut în noapte cât am trecut gârla. Alai felinare și lumânările de la geamurile Buzăului mi-au luminat drumul până înapoi în târg la Drăgaică. M-am strecurat printre acareturi și tarabe spre locul unde plătisem să îmi țin catrafusele. De lângă ursul îndobitocit s-a desprins umbra unui om.

- Miroși a iarbă, a moarte și-a cordeală. Jane, ce-ai făcut?

- Vezi de treabă Codine, ți-am dat banul, nu mai e nimic de vorbit. N-am omorât pe nimeni.

- Ascultă de mine, că țiganul știe unde se uită potera când ești bănuit. Lasă-mă să te văz, hai lângă felinar. Ai face bine să te dezbraci și să zvârli tot ce-i cu sânge pe foc. Cămeşa dă-o să ți-o spăl că e verde de iarba, dar ițarii dă-i și pe ăia pe foc.

Cu nădragi curați și fără cămeşă am urcat în căruță și m-am întins lângă Codin, care s-a întors pe o parte respirând greu. Duhnea a fasole sleită cu usturoi și țuică. Puțin îmi păsa de asta, așa că m-am întors cu spatele și am căzut într-un somn greu uitând pentru prima dată de visele îngreunate de amintirea nopții în care fusesem îngropat de viu.

foto:BrainPsycholog