Micul nimic si marele ger

Afară era întuneric și ger. În ambele taxiuri era atât de frig încât membrele păreau că mi se distanțează de trup ca într-o rapidă expansiune universală. În scurt timp mi s-au părut atât de îndepărtate încât mi s-a făcut dor de ele, dor de mine. Resemnat, m-am împrăștiat în frig, uimit că nu m-a durut. Era rece atunci, e rece și acum. Sunt micul nimic în marele ger. Mi-e umbră.

M-am pierdut, și am senzația că asta s-a întâmplat demult. Oare cum s-a întâmplat? Oare când a devenit viața mea o pauză între taxiuri, o colecție de stații, săli de așteptare și restaurante de gară categoria trei? Și ei, toți cei care acum mă ignoră atât în persoană cât și în lipsă, cum au reușit să mă găsească? Mi-e ciudă.

Nimeni nu mă vede cu adevărat, nimeni nu mă atinge. Câteodată mă simt atât de singur, că aș vrea să fiu un telefon android. Atunci aș fi privit, mângâiat, iubit. Acum nu mă ține nimeni, nu simt nimic. Din lipsa atingerii umane în curând o să ajung o prezență ștearsă, înfrigurată, ca un cerșetor lângă un calorifer rece, iar privirile oarbe ale celorlalți or să treacă peste mine ca peste un detaliu ce face parte integrată din decor. Mi-e frică.

Mă sperie că nu mă mai sperie singurătatea. Mă sperie posibilitatea de a deveni o non-prezență, un efect detectabil mult prea târziu față de producerea evenimentului cauzator. Este ca și cum întreaga mea existență ar fi un buchet de flori pe care ceilalți îl observă abia când calcă peste frunzele și petale uscate împrăștiate pe covor. Asta și mirosul putred de apă stătută în vază ar forma unica dovadă că am fost viu. Mi-e târziu.

Cred că prin recunoașterea faptului că sunt veșnic tardiv mi-am terminat antrenamentul pentru moarte. Acum sunt pregătit să înțeleg o latură interesantă a suicidului, aceea că unii își curmă viața nu pentru că au pierdut totul, ci pentru că nu au avut niciodată nimic. Oamenii se sinucid pentru că nu mai întrevăd în viață nici un câștig, pentru că se simt prinși într-un joc numit existență în care realizează că nu au cerut să intre, dar pentru care sunt obligați să plătească miza multiplicată la infinit. Așa ajung la concluzia că pot da "exit" acum sau mai târziu. Mi-e egal