Casa Comana, locul unde poți deveni invizibil

   A ține mânia în tine este ca și cum ai bea otravă și ai aștepta să moară altul. Prin urmare, am să vărs pe blog toxinele ca să scap teafăr.
   Sfârșitul ăsta de săptămână fierbinte și însorit l-am petrecut în București. Prietenii mei sunt din cei pe care îi scoți greu din casă, dar dacă îi urnești atunci să te ții.  În această Duminică le-a venit ideea să vizităm Parcul Natural Comana, aflat la 30 km de București, către Giurgiu.
   Scurt pe doi, a venit MD, ne-a înghesuit în Bebel și dă-i benzină. Dacă știam cum e drumul, probabil optam pentru o mașină de teren. Nu a fost totuși o problemă, pentru că oamenii deștepți știu să renunțe așa cum am renunțat noi la ruta alternativă spre Berceni, pe un drum numai bun pentru tractoare.
   Domeniul Comana e un colț uitat de lume unde praful se împacă bine cu balta, având pădurea pe post de aspirator. Pentru cei care adoră să transpire, să strănute și să facă bășici în diverse locuri, este locul ideal. La fel de bun este pentru familiile cu mulți copii. Pur și simplu le dai drumul în Aventura Parc, iar la plecare, pe ăia pe care îi mai găsești pui furtunul de pompieri, îi storci, îi ambalezi în saci și îi pui in portbagaj. Ca variantă alternativă, îi legi pe suportul de biclă de pe capotă. Până acasă se scutură ei.
   În caz că nu țineți post negru extins, sau nu vă plac micii pudrați cu praf, vă sfătuiesc să aveți la pachet ceva de luat în gură. Singurul loc aproape, unde se poate mânca ceva gătit este Restaurant Casa Comana sau/și (nu știu dacă e unul și acelaș lucru) Salonul din Pădure.
   Când am pătruns pe poarta complexului am crezut sincer că o să fie grozav. O cină la o terasă pe malul apei, nu e de lepădat. Armata de chelneri, ospătari și alte categorii din sfera deservirii publice era impresionantă, decorul minunat și mirosea discret a mâncare.
   Ne-a trecut entuziasmul imediat ce am văzut privirile pe care ni le arunca personalul localului. Ne-am uitat pe lângă noi, ne-am mai scuturat un pic, ba ne-am examinat chiar și tălpile. Nimic în neregulă. Față de restul clientelei în short, noi eram chiar decent îmbrăcați și încă proaspeți, să le dea Dumnezău sănătate lu' Menăn și Leidi Spidstic.
   Ei lasă Mădă, poate ți se pare ție că se strâmbă, așa o fi fața chelnerilor, zicem noi coborând cât se poate de încet treptele pe ponton, să dăm timp personalului să remarce că au sosit alți clienți.
   Trecem în reluare pe lângă bar/chioșc/recepție, cu speranța că ne întreabă careva de sănătate ori eventual dacă nu dorim o masă de cinci personi. Nu se întâmplă asta, dar găsim singurei una liberă și ne așezăm. Aprindem două țigări și așteptăm. Nu ni se aduce scrumieră. Cum fumatul în aer liber încă nu s-a interzis, ne resemnăm să scrumăm jos și continuăm să așteptăm.
   La masa alăturată se aduce comanda. Cinci-șapte chelneri fac naveta cu platouri și sticle pe lângă noi. Absolut nici unul nu ne aruncă o privire, darămite să ne întrebe de avem ceva nevoi. Gradul de ocupare al terasei estimat inginerește era maxim de 65%, dar la ce oștire de oameni era acolo ar fi trebuit să ni se ia comanda mai rapid ca la Mc. Ne mai foim, mai ridicăm un deget, o sprânceană, un copil de pe jos, că tot erau destui de alergau pe acolo, dar tot nu ne bagă nimeni în zeamă.
   Sătui de așteptare ne ridicăm de la masă tot în slow mottion, poate se îndură vreun chelner să zică să-l așteptăm două ore, că vine. Tot nimic.
   Defilăm pe lângă acelaș chioșc unde chelnerii se prefac că nu există decât ei și constipația/abcesele lor. Ajungem la poartă fără alte probleme. No bine, asta e viața, ne spunem. Am pierdut cina în natură, hai să ne resemnăm.
   MD însă ne-a aruncat cheile de la Bebel și a intrat hotărâtă la recepția hotelului. Am cules-o din fața Casei Comana 15 minute mai târziu în aceiaș stare. Nu reclamase nimic, pentru că nu găsise cui.
  Abia acum mi-a venit o idee târzie. Trebuia să le furăm papagalul cu tot cu colivie, poate așa recunoșteau că existăm, că nu suntem invizibili.
   Restaurantul Casa Comana adăpostește Chelnerul cu cataractă, Superviserul cu IQ mic, Ospătarul nesimțit, Gherțoiul cu șorț, Leneșul cu ancăr, și alte specii pe care le credeam pe cale de extincție. Dacă nu schimbă fauna, îi prevăd patronului un faliment fericit.
   Pentru că pe lume există dreptate am mâncat un borș de pește fenomenal la Restaurantul Pescăresc hanul Călugărenilor. Acolo chelnerul, un domn în vârstă, știa și câți solzi a avut crapul prăjit la felul doi. Domnul era atât de convins de calitate, incât a promis că dacă nu ne place borșul, îl plătește el.
   Pentru cei care se întreabă de ce nu am facut scandal la Casa Comana ca să fim serviți, precizez că mâncarea cu flegme mi se pare o delicatesă supraevaluată. Sincer, nu merită banii!