Întoarcerea cadavrelor pătrate

   În copilărie eram uşor obsedat de concentrate şi miniaturizare. Sursa obsesiei se afla aproape sigur în noianul de literatură SF cu care îmi umpleam craniul şi în cele câteva filme de gen scăpate miraculos pe sticlă prin ciurul cenzurii comuniste.
Jeleul de amarune din "Vizitatorii" (serialul polonez) era în mintea mea o culme a tehnologiei. De unde era să ştiu că astăzi o să mâncăm de nevoie exact genul ăla de rahat cu apă caldă.
   Obsesia reducerii dimensiunilor reapare când trebuie să plec pe undeva şi îmi văd mormanul de schimburi alături de o minusculă valiză goală. Dacă pentru obiecte de igienă există variante de voiaj, încă nu a inventat nimeni o pereche de pantaloni mici cât blugii lui Ken care să se umfle ca budigăii lui Hulk când tragi de o sfoară. N-a inventat nimeni bocancii de protecţie cu bombeu metalic cât pruna care să se facă mărimea 41 când mi se scoală mâna.
   Surmontând aceste limite dimensionale, reuşesc întotdeauna să îmi fac un bagaj precum găina lui Hagi Tudose, adică mică, negră şi grea. Pardon, uşoară sau suficient de uşoară ca să pot alerga cu ea două ture de stadion fără să crească gazonul pe el cât iarba în savană din transpiraţia mea. Cu bagajul ăla pot călători o lună întreagă fără să arăt sau să miros a prost.
   Şi acum, ca în orice film bun sau rău, apare Ea, femeia. Stai că nu e singură. Este însoţită de două trolere cât şifonierul, un rucsăcel care l-ar putea îngenunchea pe Atlas şi o poşetuţă care i-ar provoca hernie lui King Kong. Păi cum asta măi frate, de unde diferenţa asta? Nu au ele cele mai subţiri dresuri, cei mai mici chiloţi, cele mai scurte şi decoltate rochii şi cei mai fini pantofi din universul cunoscut?! Păi şi atunci de unde frate această anomalie maso-dimensională?
   Răspunsul a venit sub forma unui banal incident de transport. Colegei mele i-au fărâmat turcii bagajul la transfer pe aeroport. Cu ochii în lăcrimi s-a târât la picioarele mele implorând ajutor. Am cedat ca un prost. Cu ochii holbaţi, cu boaşele canafi pe bombeu, am reuşit să târăsc cele două cadavre pătrate până la biroul de lăcrămaţii.
   -Ia să vedem ce avem noi aici, a mustăcit domnul amabil de la birou. Dar ce aveţi inăuntru, chinezi feliaţi, s-a strambat el încercând să ridice magaoaia pe birou. Pentru ca nu a reuşit s-a aplecat şi a tras brusc de fermoar. Mişcare greşită. Ca un rechin spintecat pe burta, valiza şi-a vărsat maţele peste imprudent..
   Muică mare, cu ce băgase femeia înăuntru, deschideai butic, alimentară, magazin electro şi unul mic de fero-metale! La prima strigare am zărit: patru şampoane, patru geluri de duş, două săpunuri, trei creme, doi bureti, sare de baie, mască de noapte, mască de zi, tampoane de zi şi de noapte, lampă-ventilator de uscat unghii, distanţiere de degete, cleşte de belit pleoapa, maşina de jumulit blana de pe picioare, maşina de raşchetat călcâie, drot de încreţit părul, placă de îndreptat părul (wtf?!), feon, fier de călcat, trusă de machiat, trusa de demachiat, trusă de decopitat, trusă de dormit (da, există!). Şi asta nu era tot. Cum a mişcat un pic omul de ea, din cutia Pandorei s-au împrăştiat pe podea: maldăre de rochii, blugi, chiloţi, dresuri, pantofi cu toc, pantofi fără toc, adidaşi, balerini, cizme cu toc, cu toculeţ şi fără, cămăşi de noapte, botoşi, mărgele, inele. La urmă, roz şi vesel foc, un dildo. Domniţa îl culege repede şi se preface că vrea să îl arunce la coş.
   -Cred că nu mai am nevoie de ăsta, că am auzit că în Croţia barbaţii sunt dotaţi, înalţi şi libertini, a făcut ea cu ochiul. 
   -Eu sunt turc, a zis omuleţul. Spuneţi-mi valoare valizei, unde să vă contactăm, bla bla. Dacă doriţi despăgubire pe loc trebuie sa ne lăsaţi valiza distrusa.
   -Ce face!? Alo domnu' haideţi să avem rezon, cum vrei să plece fomeia cu ţoalele de aici dacă tu îi iei valiza?
   -Să le puie în aia bună, zice Mr. Turchişairleins cu mult aplomb! Şi cât face domnişoara treaba asta, noi mergem la o cafeluţă, a făcut el cu ochiul. Humm, oare se poate să laşi o domniţă la ananghie? Nu se poate.
   Ca un ingenior ce sunt, am reuşit să înghesui în singura valiză zdravănă ceea ce era iniţial distribuit în două. Mi-a reuşit o super concentrare şi miniaturizare, să moară ăia din Star Trek de oftică. Impresionat de talentul meu, Mr. Turchişăirleins a oferit despăgubire 50 de euro în loc de 30 cât făcea chinezăria. Ce nu mi-a reuşit, a fost mutarea valizei din birou pe hol. Am chemat hamalul cu carucior, am încărcat-o în maşină cu opinteli şi am pornit către hotel. În maşină femeia nu mai tăcea.
    -Vai cât de amabil fost domnul ăla, zicea ea în timp ce clipocea din gene. Ce drăguţ era, cum mi-a oferit el loc şi o revistă la birou şi mi-a dat mai mulţi bani decât trebuia. Dar nu înţeleg deloc, de ce nu mi-a cerut numărul de telefon, dar mi l-a cerut pe al tău. Tu ce zici?
   -Răspunsul e Bergenbier, păpuşă!