Blestemul calului bălan

Mă cheamă Tache şi sunt mort. De fapt nu mă cheamă nimeni, că doar ce vă spusei mai înainte că-s mort. La o adică sunt mort de două ori, treabă care de aş fi viu, mi-ar da fiori. Dar cum sunt mort de beat şi apoi mort de tot, nu tremur deloc. Să vă spun deci cum e treaba cu beţia şi moartea.
Toată viaţa de dinainte sa mă apuc serios de băutură mi-a fost frică de ţigănci. După ce m-am tăvălit cu una pe prundul gârlii mi-am amintit vorba aia: de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Lila era fată mare dar zicea că nu. După ce am spart-o a început să urle cu mâna plină de sânge între craci, că nu o mai ia nimeni. I-am dat brânci în apă să se spele, că o mai iau eu odată. Atunci m-a blestemat ţiganca să mor lovit de calul bălan când mi-o fi lumea mai dragă. Ce mi-o fi trecut prin cap uitându-mă la ea cum şedea în genunchi plânsă şi nămolită nu ştiu, dar am luat-o acasă. N-a făcut anul cu mine că a fugit cu un ursar. Muci în terci, pagubă-n ciuperci şi naiba s-o cheptene de păduchioasă. Oricum de la treaba cu blestemul eu mă însurasem cu rachiul şi ea cu bătaia. Îmi aminteam de Lila numai când îmi zicea careva la birt să-mi trăiască nevasta ca să-i dau de băut. Aşa spaimă de moarte băgase proasta în mine, că săream gardul în grădinile oamenilor când vedeam cal alb pe drum. N-avea cătare că erau priponiţi sau legaţi la caruţă, eu fugeam de cai ca de dracu de tămâie. Treaba proastă era că trăiam din zugrăvit biserici. Bisericile ale mai multe sunt la ţară iar la ţară cai. Mama ei de Românie agrară, nu mai era de trăit în ea. Noapte şi zi visam cai albi care mă zdrobeau sub copite. Cum am prins ocazia am plecat în Italia. Acilea am mai uitat frica, dar de băutură nu m-am lăsat. Din pictor am devenit zidar că îmi tremura mâna. După ce am lucrat câteva luni în Arezzo mi-a dat una şi mai bună prin cap. Ia sa plec eu în nord, că aia este zonă industrială şi unde sunt fabrici nu sunt cai. O săptămâna am lălăit-o pe drum, tot prin pensiuni cu o italiancă bogată ce mă agăţase la Bologna. Ieri trăgeam la măsea amândoi pitiţi în cameră. Spre dimineaţă am terminat pileala. Ni se uscase gâtul şi ne săturasem de omorât patul. Aşa că atunci când aia a zis că ştie în Reggiolo un loc cu mâncare bună şi băutură fină, ne-am pus cururile în maşina şi am mers la restaurant. Acolo italianca a zis ca mă ia de bărbat şi mă îmbracă în aur. Am simţit că toată lumea era a mea. Dimineaţă, ieşind beat cui din crâşmă, m-am sprijinit de un levier înfipt în perete şi asta a fost tot. Am auzit o bufnitură şi am căzut mort, cu firma restaurantului Cavallo Bianco înfiptă în creştet.
Acum stau şi mă uit la tunelul ăla de lumină. M-aş duce, dar simt că nu pot. Popa zice la slujbă: "du-l Doamne la loc cu verdeaţă", iar treaba asta nu-mi place deloc. Unde-i iarbă sunt şi cai. Mai bine mă dau pe topoganul negru către smoală, cazane şi foc. Doar v-am mai spus odată, unde-i industrie pentru cai nu e loc.