Rodia

Imi dau seama ca ma repet, ca amintirile devin un fel de mod paralel de a trai. Amintirea este ca o curgere, ca un jet repetat voit si totusi scapat, ca o diaree cerebrala, cazand pe faianta unui bideu crescut in copac. Uneori ma uit la viata-mi trecuta, ca un copil retardat la tabla plina de ecuatii in prima zi de scoala.

De cateva zile musc aproape zilnic din rodia dezamagirii. Atat de lucios pe dinafara, fructul asta plastifiat are carnea seaca, ca o spuma de pelin, dar semintele-i sunt cu atat mai dulci, cu cat sunt mai putine.

Cand mananci din carnea acida trebuie sa fii atent sa nu te patezi, sau ai putea sa le acoperi turnandu-ti zeama in cap. Este greu de consumat cu gratie. Intotdeauna vei avea ocazia sa te faci de ras clefaind sau cu degetele lipicioase si rosii. Iar dupa ce consumi gelul sangelui cu gust de miere, te alegi cu gura punga plina cu samburii indigesti, pe care ii scuipi dezamagit dintre dinti.

Satul sa mi se tot ceara, ma uit la viata mea prezenta ca la ramasitele rodiei ce a fost odata. Parca ieri pomul era plin. Am ales din el pana n-am mai avut prea multe de cules. Am daruit socotind ca va rodi perpetuu, nestiind unde incepe celalalt anotimp. Au ramas cateva fructe trecute, de facut un vin care n-are putere sa ma faca sa uit. Vinul asta este o amagire care-mi dea greturi si dureri de cap de fiecare data cand alerg dupa alinare.

Prin arbustul care parca cere de pomana la soare, mai gasesc cate un fruct copt tarziu. Ar putea fi un nou inceput. Trebuie sa ma uit bine ca sa-l descopar, printre cele uscate, goale.

Iata-l!

Ghemul de foc ratacit prin ramurisul-gheara, ca un bonus, ca o dovada ca nu-i niciodata tarziu sa astepti.

Sa se coaca.