Fericirea musulmană și canibalismul cultural

Rog persoanele sensibile care încă mai speră „să se rezolve problema refugiaților" cu un like și o tartă cu prune, să nu citească, sau să citească și să respire într-o pungă. Pregătiți totuși două pungi, în caz că vomați în prima.

Inspirat din articolul „Food for thought on Muslim’s, A must read for All Religion” din care am luat ideea și părțile citate în ghilimele, vă prezint pentru început un foarte scurt rezumat al terorii contemporane (în articolul original, lista atentatelor este mult mai lungă):

„Atacatorii cu bomba ai trenurilor din Madrid erau musulmani

Atacatorii cu bomba de la Bafi Nightclub erau musulmani

Atacatorii cu bomba de metroul din Londra erau musulmani

Atacatorii Teatrului din Moscova erau musulmani

Atacatorii cu bomba de la maratonul din Boston erau musulmani

Atacatorii Turnurilor World Trade Center erau musulmani

Ucigașii ziariștilor de la Charlie Hebdo erau Musulmani.”

Atrocitățile astea sunt recente, nu aparțin memoriei colective ale omului alb preistoric, ele s-au întâmplat în timpul tău, aproape ieri. Deci, cum poți să uiți?! Islamul este vechi de 1400 de ani și nu uitați cum au bătut Turcii la porțile Vienei după ce ne-au călcat pe cap.

Nu ai încredere în istorie? Trecutul este trecut? Ok, bagă un ochi în statistică. În aia contemporană. Ca să vezi: 90% dintre atentatele teroriste din întreaga lume în ultimii 50 de ani au fost comise de musulmani. „Religia păcii”, da?!

Care terorist sângeros n-a fost musulman în ultimii ani?

Unul: norvegianul Behring Breivik, care deși nu a fost catalogat ca religios, a spus că aparține culturii creștine și că atacul său terorist slujește la apărarea acestei culturi. De cine a găsit de cuviință să apere prin teroare Breivik cultura creștină? De Islam!

Dincolo de oroarea și nebunia actului, apare ideea care azi ni se ascunde sub cuvinte pompoase: nu e vorba de criză umanitară, de drepturile refugiatului sau ale imigrantului, aici este vorba de o încleștare a două culturi.

Opozabilitatea culturilor are loc prin fondatorul și exponentul fiecăreia: religia. O spun faptele, iar eu o scriu cu neplăcerea omului ne religios care sunt. Relația mea personală, sau inexistența ei cu Dumnezeu, nu are relevanță când mă întrebi cărei culturi aparțin. Chiar și ca ateu, tot din cultura creștină m-am ridicat, la fel ca majoritatea europenilor.

Și acum să ne întoarcem din nou la ințelepciunea interneților, despre conviețuire, multiculturalism, corectitudine politică etc. E puțin cam idealizată, dar funcțional adevărată:

„Budiștii trăiesc cu hindușii = Nu sunt probleme

Hindușii trăiesc cu creștinii = Nici o problemă

Hinduși care trăiesc cu evreii = Nici o problemă

Creștinii care trăiesc cu șintoiști = Nici o problemă

Șintoiști care trăiesc cu confucianiști = Nici o problemă

Evreii care trăiesc cu ateii = Nici o problemă

Ateii care trăiesc cu budiști = Nici o problemă

Budiști trăiesc cu sikh = Nici o problemă

Sikh care trăiesc cu hinduși = Nici o problemă

Hinduși care trăiesc cu baha'i = No problem

Baha'i care trăiesc cu creștinii = Nici o problemă

Creștinii care trăiesc cu iudaici = Nici o Problemă

Iudaici care trăiesc cu budiști = Nici o problemă

Budiștii trăiesc cu Șintoiști = Nici o problemă

Șintoiștii trăiesc cu ateii = Nici o problemă

Ateii care trăiesc cu confucianiști = Nici o problemă

Confucianiști trăiesc cu hinduși = Nici o problemă”

Bun și acum să introducem musulmanii în schemă:

„Musulmanii care trăiesc cu hinduși = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu budiști = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu creștinii = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu evreii = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu sikh = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu baha'i = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu shinto = Problemă

Musulmanii care trăiesc cu atei = Problemă

Musulmani care trăiesc cu musulmanii = Mare Problemă”

Astfel încât asta duce la nefericirea musulmanilor. Păi:

„Nu sunt fericiți în Gaza

Nu sunt fericiți în Egipt

Nu sunt fericiți în Libia

Nu sunt fericiți în Maroc

Nu sunt fericiți în Iran

Nu sunt fericiți în Irak

Nu sunt fericiți în Yemen

Nu sunt fericiți în Afganistan

Nu sunt fericiți în Pakistan

Nu sunt fericiți în Siria

Nu sunt fericiți în Liban

Nu sunt fericiți în Nigeria

Nu sunt fericiți în Kenya

Nu sunt fericiți în Sudan”

Nu sunt fericiți în Indonezia

Nu sunt fericiți în Malaezia

Deci nu sunt fericiți aproape în nici o țară islamică din lume. Nu punem Qatar, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita, Kuweit, Oman și Bahrain în aceasta listă că aia de acolo sunt atât de ocupați să fie fericiți, că nu pot să împartă fericirea cu alți frați musulmani mai puțin fericiți. Dar stai, știam deja de mai sus că musulman cu musulman = mare problema. Deci că nu că nu pot, dar nu vor.

Atunci întrebăm: unde sunt musulmanii ceilalți (majoritatea) fericiți?

„Sunt fericiți în Australia

Sunt fericiți în Anglia

Sunt fericiți în Belgia

Sunt fericiți în Franța

Sunt fericiți în Italia

Sunt fericiți în Germania

Sunt fericiți în Suedia

Sunt fericiți în Statele Unite ale Americii și Canada

Sunt fericiți în Norvegia și în India”

Deși este surprinzătoare prezența Indiei, putem totuși observa că musulmanii sunt fericiți în aproape fiecare țară bine dezvoltată care nu este islamică! Deci e o problemă? Hmm...

Și cine e de vină că oriunde este islam, musulmanii nu sunt fericiți? Nu Islamul, nu Sharia, nu! De vină pentru nefericirea lor sunt exact țările unde sunt fericiți și unde vor să se stabilească.

Și ce fac ei în țările unde ar putea trăi fericiți?

Clădesc moschei și încercă să impună Sharia, să aducă Islamul și să fie fix la fel de “fericiți” cum erau în țările de unde au venit, pentru că erau... nefericiți!

Cât despre noi, ăștia din Lumea Veche, este clar că fiind niște ființe atât de evoluate, avem obligația etică să îi facem fericiți să le facem loc, să îi integrăm. Numai că musulmanii nu se integrează, ei recurg la canibalismul cultural. Vreți să-i faceți fericiți? Integrați-vă voi, urmați Coranul, supuneți-vă sau muriți! Nu este altă cale!