Foamea

 

Colaps. Durere pulsatorie în maxilar ureche și ochi. Umbre dedublând lumina. Halou subțire dar infinit. Timpul meu s-a prăbușit în el exact când aveam nevoie de extensia sa. Timpul mi-a impus să aleg unica variantă verosimilă dintre trăiește și mori, dintre o noapte virgulă un pic și nimic. Din întâmplarea asta am scăpat cu timpul ciuntit, cu ore lipsă, cu trăiri de molie nostalgică care în lipsa ghemului de lână roade din lună. Timp ciuruit în care am făcut sex, am băut și am dormit. Am rămas cu urme de dinți pe buze și cu limba purtând același stigmat, am rămas cu teama că foamea e mai mare decât inteligența și că am să ajung acasă cu jumătate de cap, cu jumătate de creier și sexul sfâșiat.

Mi-am amintit ca te-am mințit și m-am mințit din obișnuință, din fățărnicie, gratuit. Mi-am amintit de fascinația geloasă cu care Van Gogh îl privea pe Gauguin. Gaura asta în timp m-ar fi putut costa mai mult decât câțiva molari sau o ureche. Nebun și plin de alcool cum sunt, să fac rost de un sifilis și-o intoxicație cu metale grele n-ar fi dificil. Dar toate astea n-ar sluji nimănui, pentru că în afara prostiei și risipei inutile de energie, în urmă-mi n-ar rămânea nimic. Pentru că nu sunt artist, pentru că sunt un trist și în afară de propria-mi umbră pe asfalt, n-am pictat niciodată nimic.