La plăcinte înapoi - Război cu nervii în millefeuille

Vorba veche zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul ci cu toporul. Vă sfătuiesc deci ca „La plăcinte” sa nu mergeți pe stomacul gol ci având în el minim un xanax sau altceva de nervi.

Când afirmam că ne invadează moldovenii cu produse și servicii slabe, nici eu nu mă credeam. După experiența avută ieri cu plăcintarii basarabeni încep sa mă iau în serios.

Să începem cu arhicunoscutul, esențialul și plenipotențiarul "deci."
Deci am fost ieri la "La Plăcinte". Vi se pare cumva că e un "la" în plus? Nu contează, că nu cântăm gama.

Ca să revenim la plăcinta noastră basarabeană, îmi este greu să recunosc că eu am fost acela care a plâns că vrea acolo. Dar cum eram complet inocent, nu pot fi condamnat prea tare. Cred că suntem mai mulți în această situație.

În primul rând localul "La Plăcinte" este așezat la parterul unui bloc din alea moderne de birouri, motiv pentru care mie mi se pare că tradiționalele poale în brâu se lipesc ca nuca în perete pe aluminiu și sticlă.

În al doilea rând, cred că ăștia au terasa special conceputa pentru a pune clienții la păstrare și a-i uita acolo atarnati ca fazanii la streașină. Să te bage afară durează cinci secunde, să-și aducă aminte că te-au trimis acolo cincisprezece minute, ca să îți ia comanda mai dureaza zece iar ca să și o onoreze, cam cincizeci. Tot minute, firește.

Cât am frecat noi menta o oră și un sfert așteptând o îmbucătură de plăcintă după un gât de bere (n-au decât flinticuri din alea la 330 ml), clienții de la două mese și-au pierdut răbdarea. Unii au plecat nemâncați, alții s-au lipit de bar și după mult așteptare și nervi au reușit să-și ia poalele în brâu la pachet.

În cel de-al treilea rând vine întrebarea legitimă: de ce “la plăcinte” adică plural, când par a nu fi în stare să bage mai mult de una la cuptor. Eu așa cred, ori că au un singur cuptor, ori că aia toarnă vreun film documentar în bucătărie, în care filmează cum numără bucătarul bucățile din foietaj foaie cu foaie. Altfel nu-mi explic de ce după o oră și ceva de așteptare ne-au adus plăcintele aproape reci.

În al patrulea rând, chelnerii sunt atât de acri, de plictisiți și atonali, că ar fi buni de funcționari publici casieri ori taxatori de wc public. Orice în afară de chelneri sau ospătări. Ele sunt mai grozave decât dânșii. Zici că au fost hrănite de mici numai cu umplutura pentru vărzări. Oricum, pe angajați îi suspectez ca ar fi de dincoace de Prut, ușor autiști, după modul cum te evita cu privirea și viteza cu care se mișcă când într-un final apoteotic dau semne că te-au văzut. N-am dovezi însă, așa că le zic în continuare moldo-chelneri.

În ultimul rând, războiul ăsta cu nervii clienților pe cheltuiala (deloc puțină) și pe barba lor, se întâmplă numai aici, după cum mă asigura doi prieteni care au servit “La plăcinte” și la mama lor, adică la Chișinău. Cică acolo au basarabenii și zâmbet dar și plăcintă caldă, calitate și umor, toate la o viteză de rang superior.

Sa înțelegem oare că moldovenii se mișcă mai bine cu rușii la cur și odată ajunși la Bukreș îi cuprinde spiritul balcanic? În cazul ăsta să cheme naibii patronii, niște chelneri și bucătari ruși, să le schimbe vitezele la codobelci. Sper doar că viitorii angajați să se descalțe de tancuri la intrarea în țară.