Homo Mimicus

Dragă colega,

   Sunt un personaj toretic la fel de disfuncțional la nivel afectiv ca cele pe care le imaginez. Sau poate nu. Din punctul meu de vedere sunt un pic altfel decât majoritatea pretinde a fi. Sunt parte a speciei, a rasei și totuși sunt individ, iar conștientizarea acestei realități îmi dă dreptul să simt și să performez diferit. Rămân totuși parte a speciei și nu pot fi catalogat în afara ei, nici nu o pot părăsi.

 

   Anii de evoluție nu ne-au învățat nimic mai bine decât să mințim pe alții și pe noi. Acțiunea a început de la constituirea societatii, cam pe vremea când omul a fugit din padure unde nu trebuia să dea socoteală nimanui, și s-a stabilit în comunități unde trebuia să țină cont de propria reflexie în ochii celorlalți.

 

   În patru mii de ani am devenit o specie de super actori. Suntem cu toții frații lui Brad Pitt. Tragem de fiare ca să avem picioare musculoase pentru că ne-a cerut-o un rol. Până la apariția acelui rol ne-a durut fix în capot cât de subțiri aveam pulpele. De ce? Pentru ca nu se vedeau pe ecran. Dar dacă trebuie să se vadă, le lucrăm. Totul pentru rol.

 

   Suntem actori capabili  de interpretarea unei largi game de sentimente si ne comportăm într-o manieră care satisface ceea ce credem că vor alții să vadă. Lipsa aplauzelor este acceptabilă cât timp nu primim huiduieli. Deci mințim, jucăm teatru, sau mai precis simulăm. Atracția omului pentru virtual nu este întamplatoare. Virtualul vine în satisfacerea unei nevoi primordial umane, nevoia de scenă, recuzită și spectatori. În universul 2.0 sunt de miliarde de eroi pentru că în spațiul virtual poți să minți, să urăști să torturezi și să ucizi, fără să te simți vinovat. În spațiul virtual toți suntem nambăr uan!

   Prin urmare nu te frământa dacă tatăl tau nu te-a iubit, nu te invinui că nu-ți iubesti mama, sora, copilul. Nu te frământa nici dacă îi iubești așa de tare că îți rupi ața în ei. Aceste simțăminte sau lipsa lor sunt obișnuite la specia noatră, însă tot la fel de obișnuită este ascunderea adevărului din motive religioase și sociale. Nu este o maladie care să  se vindece cu medicamente, dar medicii or sa te bage oricum în sală. Și ei sunt actori.

   Dacă rolul începe să te consume, ia o pauză. Uită de teatru, mai bine scuipă, înjură, dă cu pumnul în figură sau arhitectură. Apoi dormi. Somnul este momentul tău de sinceritate absolută. Dacă vrei să rămâi sincer, nu te trezi. Nu te ridica din fața monitorului până nu ți se fac creierii noroi, apoi culcă-te înapoi!
   Somn ușor Homo mimicus, hai bis!

sursa foto