Spovedania unui blogăr pervertit

   Au trecut câţiva ani de când am blogul asta, nu conteză câţi, că nu aniversez nimic în afara egoismului. Anii au trecut pe nesimţite pentru că eu sunt un nesimţit şi dacă eu nu simt atunci cine?! Astăzi, habar nu am de ce, am recitit ceva scris pe la început. M-am şimţit  ruşinat, umilit. Cel vechi mă pişă în creştet la orice moment. Cel vechi era mucegăit, visceral, aproape sincer. Eu cel de azi sunt o târfă digitală, un pervertit, un prostituat al cuvîntului. Ruşine să-mi fie!

   Am început acest blog scriind numai pentru mine, făcând din scris un fel de exorcizare. După fiecare articol mă simţeam uşurat, ca după o vomă ce îţi eliberează pântecele de un aliment stricat sau imposibil de digerat. Nu scriam niciodată presat de termene, nu căutam idei; subiectele mă căutau pe mine, nu eu pe ele.

   Astăzi mă simt obligat să vărs ceva în eter măcar săptămânal. Astăzi mă uit la statistici, la trenduri, la curbe şi zig-zaguri. Am trecut la diacritice, am pus poze cu surse si drept de autor. M-am înscris în agregatoare, am votat pe alţii ca sa fiu votat. Am pus virgule mai puţine, am folosit punct şi alineat, deşi mi-am dorit să-mi înşir ideile aşa cum se pişă omul beat. Am făcut toate astea ca să vă vă fiu pe plac.

    Voi cei ce mă citiţi, voi sunteţi vinovaţi; voi m-aţi schimbat. M-aţi cerut şi m-am dat. N-a mai rămas mare lucru din mine pentru mine. Abia acum înţeleg că dependenţa de Facebook este bazată nu pe comunicare, ci pe frica de nimic, frica de non existenţă, spaima că nu exişti dacă nu te confirmă alţii.

   Oh Mucegaiule, eşti un amant minunat, adică erai. Mi-ai dăruit atât de multe la început încât acum dragostea ta mă doare prin însăşi a ei absenţă. M-ai obişnuit cu extraordinarul, mi-ai tocit simţurile cu diamantele cele mai dure, iar acum imi oferi drept consolare o banală batistă de hârtie ca să-mi şterg lipsa ta de pe trup. Te-am alăptat  ca pe un miel, dar  tu mi-ai muşcat sfârcul ca un lup. Te iert, dar nu te uit.

   Iar pe voi, pe cei chemaţi drept martori, vă urăsc pentru că v-aţi transformat peste noapte din spectatori în strigoi. Aţi pretins trup acolo unde doar ceaţa rodeşte al imaginaţiei fruct. Voi cei ce mă citiţi m-aţi schimbat. Aţi crescut pentru că v-am auzit. Nu ar fi trebuit să vă răspund, nu ar fi trebuit să vă admit existenţa. Astăzi mă spovedesc vouă ca unor zei şi vă reneg. Am să vă dărâm altarele, am să vă necinstesc fecioarele, am să vă risipesc cenuşa dorinţelor în vânt. Mărturisesc că plâng, pentru că ştiu egoistul adevăr absolut.

   Nu am nevoie de voi, mă vreau doar pe mine înapoi!