Golubăţ paznicul Dunării

Fortul a crescut parcă din munte, ca un panaş de piatră pe un coif gigant. Stă acolo de 700 de ani aducând trecătorilor aminte ce putea construi omul fără buldozere şi automacarale. Numele lui modest înseamnă în slavonă "locul cu porumbei", deşi arată mai degrabă a cuib de vulturi.

Insensibil la trecerea timpului Golubăţ păzeşte încă Dunărea. Îi trebuie câteva braţe puternice, două porţi, trolii şi un lanţ de oţel. Odinioară cu dotarea asta controla traficul dunărean pe apă şi uscat, colectând taxe pentru stăpâni indiferent că aceştia au fost ungurii, sârbii, turcii ori austriecii. Lucrurile s-au schimbat. În aval a fost înlocuit de Porţile de Fier, iar în amonte fluviul s-a lăţit ca o mare şi apele sale măsoară din mal în mal peste 6 km.

Golubăţ doarme somnul stâncii de sub el. Tirurile trec cu greu pe sub porţile sale ca nişte cleşti. O idee anapoda îmi trece prin cap. Dacă Golubăţ visează ceva urât şi strânge spasmodic din pumn, noaptea asta nu dormim în patul nostru.

Nicolas şi Mozes trag vârtos câte trei cruci de căciulă la auzul "premoniţiei" mele. Execută ritualul întorşi cu faţa către Mănăstirea Mraconia aflată pe malul românesc deşi este evident poziţionată spre apus. Treaba lor. Eu prefer stânca roasă de ploaie, tablei poleite de soare. Oricum, numele mănăstirii nu sună a bine. Mraconia înseamnă „loc ascuns” sau „apă întunecată” în limba slavonă.

Drumul se eliberereză, graniţa este aproape.
Cumetre, aide!