Codul bunelor scârbicii

   
   Dacă vă mai aduceţi aminte, acuş două prosteli postări, vă naram că cât de bine m-am căcălătorit io spre mare cu trenul. Ei bine, azi vă anunţ că am şi ajuns acolo! Evident chiar de nu ar fi fost aşa, eu tot v-aş fi spus că m-am distrat la maxim, total! Abia aştept ziua în care o să aibă careva curajul să spună că a fost la mare şi s-a distrat la minim spre deloc.

   Ptiu, iar întind prea mult de prepuţ şi rămân fără timp să vă adâncesc problema până în simfiza pubisului literar. Scurtez deci introbăgarea ca să ajung direct la adâncime şi căldură, anume la conţinutul burţilor.
   Toată lumea ştie că bărbaţii ori ie porci, ori ie măgari. Un bărbat aflat la mare are nevoie de satisfacerea celor 3 nevoi primare, recte: apă, paie şi bătaie. Pe litoralul nostru iubit apă este, paie sunt chiar şi din cele de 5 stele, dar bătaia e treabă cu schepsis.
   Bătaia la masculi se execută pe burtă sau pe sub burtă în funcţie de ce s-a futut, mâncat, băut. Dacă de futut mi-am adus de acasă, de băut a fost uşor de ales orice are sigiuliu şi dop, dilema principală pentru mine la mare a fost: unde şi ce mănânc. Mai că îţi vine să haleşti conserve, datorită deserviciilor pe care le prestează unii românaşi în goana după profit rapid.

Exemplul unu: Terasa restaurant X, nu i s-ar mai pomeni numele!
   Situată la capătul sudic al staţiunii Eforie Nord, mâncătoria respectivă ne-a întâmpinat cu umbră înşelătoare şi o chelneriţă numai zâmbet, drăguţă foc. Până la final s-a dovedit că zâmbea ca proasta pentru că îşi legase părul prea strâns în coc. Degeaba a încurajat-o Gaby, spunându-i că seamăna cu Kelly Clarkson (la sex?!), că fata ne-a făcut partitura rasol.
   Scurt pe doi, prânzul acolo s-a dovedit  a fi o alegere proastă (Marusică nu te mai da cu capul de birou, că nu a fost vina ta!). Mai proastă decât decizia noastră a fost bucătăria şi chelneriţa. Donşoara habar nu avea ce are în meniu, darămite în cratiţe şi nu reuşea să facă distincţie nici măcar cu ajutorul nostru între salata bulgărească şi aia asortată. Ne-a încurcat zoaiele ciorbele, a uitat sa aducă ardei iute şi când a pus pe masă 4 şerveţele, parcă le-a scos dintre buci, că erau gălbui şi pline de cute. Dacă MD are fi fost cu noi ar fi aruncat următoarea remarcă:
- Fir-aţi amabilă, scobitori aveţi?! Nu, nu din astea la gura a doua! Vă rog să puneţi mătura aia la loc în wc, sugemi-aş dinţii!
   Scuzele multiple gen "abia am deschis" şi "este prima mea zi aici", nu ne-au ajutat la indigestie cu nimic. Am mâncat scumpicel şi prost.
Categoria localului: mănânci aici şi mori acasă.

Exemplul doi: Terasa restaurant Fabaria, Mamaia.
   Situată aproape de capătul nordic al staţiunii, terasa asta mica si aparent modestă o să te facă sa te întorci acolo ori de câte ori poţi, până îi înveţi meniul pe de rost. Chelneriţele au o mină uşor sobră dar când se apropie zâmbesc special pentru tine. Cred că oricare dintre ele îţi poate cânta meniul, stocurile, provenienţa ingredientelor, specialitatea bucătarului şi care va fi costul acţiunilor Facebook anul următor. Toate astea la cerere şi nu recitate ca numerele la bingo. La terasa aia umbra este răcoroasă iar viteza de servire uluitoare. Poţi să mănânci orice, pentru că sunt slabe şanse să alegi greşit. Noi orice am ales, am nimerit bun. Şi încă o surpriza plăcută; masa a costat mai puţin decât la terasa chiX.
Categoria localului: mănânci aici şi mori acasă, de nerăbdare să te întorci!

   În cazul unu guverneză românismul sau balcanismul. Toate aspectele stau sub semnul sezonului şi al efemerităţii. Restaurant sezonier, angajaţi sezonieri, fără talent, fără pregătire, fără pretenţii financiare, numai buni de jumulit turiştii în cele 3 luni de sezon. O investiţie pornită de la banii din închirierea unui apartament de către o firmă de garsonieră. O minimă spoială, o umbreluţă căpătată moca de la un furnizor de bere şi gata terasa. Ce mâncare proaspătă, ce băutură rece, ce servire?! Mofturi de turist fiţos. Te prind, te ard. Nu te prind, are balta peşte! Haidi pa şi ne vedem la iarnă pe pârtie la Predeal să îţi vând vin fiert la microunde. Ce oferă tipul asta de politică? Scârbicii proaste care se pot deprecia la deplorabil cu trecerea timpului.
Peste un an o să treci prin zonă şi o să te strâmbi. Pe aici era scârboşenia aia de terasă...Sper că a dat faliment. Cum dracu se numea!?  Prost mai sunt că nu i-am reţinut numele ca să ştiu să mă feresc dacă s-a mutat pe altundeva!
   
   Am ales special exemplul cu cazul fericit la sfârşit ca să nu vă mai aud comentând că sunt un cârcotaş fără plăceri în viaţă.
Aspectele ce definesc ultimul restaurant stau sub semnul perenităţii. Fabaria este genul de investiţie a vest europeanului care ştie jobul din familie. Iar familia este probabil veche şi se respectă. Aş putea pune pariu că terasa are acelaş bucătar şi cel puţin o parte din personalul de servire de câţiva ani buni. Dacă apar feţe noi, probabil că roteşte personalul  între câteva locaţii sau puncte de lucru. Patronii deştepţi ştiu că oamenii buni se păstrează cu cheltuială. Am trişat evaluarea asta foarte, foarte puţin, căutând Fabaria pe net. Am citit doar titlul şi am văzut trei poze. Părerea mea era formată de acum trei ani: învestiţie făcută cu cap şi talent la amenajarea locaţiei, si cu atenţie la alegerea personalului şi a furnizorilor. Care sunt efectele acestui tip de politică? Calitatea serviciilor se conservă dacă nu creşte de la an la an.
Hrana bună, muzica în surdină şi berea rece or să îţi trezească un reflex salivar când vei ajunge iar prin zonă. Mmm, pe aici pe undeva era terasa aia unde am mâncat bine...Sper că mai este, sigur mai este, trebuie!
   
   Dragii mei, vedeţi că pot încheia şi pe un ton optimist? La gândul pizzei siciliene zâmbesc cu toate fotopolimericile din dotare. Pentru asta are Oana o vorbă deşteaptă care sună aproximativ aşa:
                Cu burta plină, pula suptă şi cămaşa călcată, orice bărbat e fericit!

bio-Mioriţa

 Ridic ochii în sus unde stele gemând de raze îşi cântă tăcut şi veşnic  lumina din ele. Luna roşie îşi plimbă profilul urmându-şi cercul împrăştiindu-şi tristeţea. Întind mâna spre o stea. O smulg de pe cristalul ei şi strâng uimit şi bucuros în pumn minunea. Raze de lumină încep să iasă printre degetele mele. Devin luminos. Sunt plin de tăcută lumină. Arunc atomul luminos spre Vest.

(Ăla care se gândeşte la masturbare e pervers!)

În străvechea baladă unde în mod excelent se face joncţiunea lumilor erau odată trei ciobănei şi o oaie. Oaia era tare guralivă dar perspicace. Cam ca soţiile din ziua de azi. Şi când oaia a simţit conspiraţia morţii s-a dus la jupân şi a dat tot afară din lâna ei. Sărăcuţa n-a avut succes în delaţiune, că pe ăla l-a apucat resemnarea şi dorinţa de contopire cu universul (non)existenţial. I se făcuse ciobanului de futut o mândră crăiasă, a lumii mireasă (curvă mondială). Deja se excitase a prost sărăcuţul. Nu conta că pierdea tot ce avea, conta că are un ultim şi total orgasm sufletesc, intrând astfel întro nouă dimensiune a suicidului absurd.

Se pare că în zilele noastre xanaxul devine ineficient.

Teza creaţionisă pare profund greşită când ţii o bere în mână şi te frige la buză ultimul chiştoc. La început n-a fost cuvântul ci un mare “ hîc”. La început nu a fost lumină. La început a fost un mit. Mai întâi a fost mitul masonic care mă fascinează cum fascinează pe un speolog hârşit în rele o peşteră virgină. Nu vedem lumina, dar vedem întunericul şi ne amăgim că luptăm să îl evităm. Această frică prefacută de noaptea adâncă naşte în oameni manifestari care mai de care mai ridicole.

„Masonii vor să ne omoare că suntem prea mulţi!”

Este clar că suntem mulţi! Prea mulţi, prea proşti, prea ca la ţară. Cum era cântecul acela cântat de cea mai frumoasă urâtă a României, Ada Milea? 

“Ar fi bun un razboi. Să mai moară câţiva dintre noi. Măcar din doi în doi”

Nu aşa? Dar cum, cum ne omoară? Simplu, prin mâncare! E-uri, cremvuşti, mâncare nesănătos de delicioasă, otravă cu efect îndelungat. Oamenii moderni sunt profund chimizaţi. Majoritatea.

Am însă prieteni care sunt bio. Biodegradabili suntem toţi dar ei sunt cu adevarat bio-biodegradabili. Mănâncă bio, beau bio, trăiesc bio, fut bio. Să mi-i vezi dimineaţa cum se bagă după un colţ să nu-i vadă şeful, îşi scot castroanele şi mănâncă lăpticul de soia în care tacticos taie merişorul (de la kaufland), pun şi o bănănuţă (cu ceva heliu în dumneaei), tărâţe de borş şi mănâncă rar savurând şi mai rar, amestecul care seamănă a căcat şi tot în căcat se va preface. Probabil unul nemirositor, deşi mie un nene mi-a zis că tot ce e biodegradabil pute.
            Toată lumea caută azi ouă de la ţară! Cică-s mai bune pentru că sunt fabricate prin călcarea naturala de către cocoşul futăcios a şturlubaticei găini. Deci dintr-un orgasm cosmic cotcodăcitor oul iese mai bun, mai plin de vitamine! Şi găina nu e stresată, nu! Ea este relaxată, proaspăt futută si cotcodăceşte veselă de parca ar avea salariul cât Esca, zvârlind ouăle în cuibare mai ceva ca Bahmuţeanca când era atinsă simultan cu proteza şi pliciul!

Produsul finit, oul, are un gust incredibil „ zici că-i de la ţară ăsta!”. Ouale cu ştampilă devin o simplă amintire de supermarket. Neaoşul ţăran văzând atâţia proşti pe lume, le cumpără de la Carrefour, le şterge ştampila apoi le vinde dublu la biobiodegradabili. 
            Iar brânza, brânzica făcută în casă de oameni de încredere (de bine?), aia sigur nu te omoară. Ce contează că la muls oile şi vacile se cacă orgasmic trase de ţâţe direct în şiştar?! Brânza bio cu căcăreze şi ierburi semidigerate e a mai bună dintre toate. Este absolut sigur că vaca ciupită de sfârcuri manual este relaxată ca Oana Roman pe canapeaua lui Măruţă şi face brânza fără colesterol.

            Se zice că pâinea noastră ce-a de toate zilele ar colcăi de masonicul Codex alimentarius. Acum că s-au inventat maşinile casnice de făcut pâine suntem salvaţi. Toată lumea ce se respectă în modul bio al problemei are o maşină de făcut paine (bună, fară Initium).

Am scăpat, nu?! Noua Ordine Mondială nu ne mai poate căsăpi. Greşit!
           Frumos este că masonul ne poate ucide şi prin tehnologie. Cuptoarele cu microunde ucid. Magneţii de frigider ucid. Mobilul ucide! Are radiaţii ce pot fute timpanele dând cu ciocănelul în scăriţă până îţi face creierul borş de otolite fiert pe nicovală. Şi atunci se vorbeşte la telefoane cu căşti în orice situaţie! De preferat căşti wireless (aha-ha!).
           Orice boală apărută din neant, sigur e scăpata de masoni intenţionat ca să stârpească populaţia. Şi în presa obedienta proştilor apar fel de fel de „informaţii” care răspândesc mitul mioriţei sub altă forma! Mioriţa ciripeşte pe mail: „X e mason şi el, deci suntem vânduţi!” sau „masonii l-au dărâmat pe Băsescu şi PDL-ul ca ăştia să poată să facă şi mai mare rau” şi fel de fel de alte construcţii ilogice şi bizare!

          Suntem un popor legat de neputinţe existenţiale, profund mioritic! Asigurarea imunităţii ca naţie este de domeniul stupidului. Adică doar iaurtul gay Activia şi castronelul cu bănănuţă, cu piersicuţă şi cu merişor în sos de soia cu aromă de vanilie (evident artificiala) ne va salva de genocid? Ah am uitat de lămuile cu bicarbonat, de goji şi de tărâţele integrate din care mănâncă porcul oricâte vrea antricotul lui şi care ne salvează de cancer la colon şi ciroză.

Bio-idioţilor, porcul trăieşte doar un an!

          Clar, suntem cei mai stupizi bio de pe planetă! Noua Ordine Mondială nu există. În România există doar Noua Obsesie Mioritică.

Nu mai ştiu unde am citit: „ai grija ca lumina din tine să nu fie întuneric!”

Chiar aşa, o exista lumină bio?!

Nu crede în stele; doar ploaia cade din cer;

Priveşteşte-ţi mâna prietene şi cugetă niţel,

Povestea diversităţii umane e mit şi nu mister,

Căci minţile bolnave gândesc întotdeauna la fel.

Notă: Acest text nu-mi aparţine integral, fapt pentru care mă dezic de ideea sa centrală ca un bio-lacto-ovo-pisci-vegetarian ce sunt. El este o cloceală de-a lui M.V., care la plictiseală (beţie) dă cu mailuri pseudo-psiho-filo-combative în mine. Eu doar am mai ronţăit câte ceva pe margini şi i-am tras un ghiers de lebădă la sfârşit.

CFR - Căcat Fezandat Românesc

   Dragii mei dragi, de trei ori dragi, probabil că îmi împărtăşiţi părerea că trăim în ţara tuturor posibilităţilor maligne! Expresia nu este văicăreala unei ţaţe cu colţul basmalei legat sub barbă, ci sputa amară cursă din gura unor oameni ce au avut ghinionul să plece şi să se mai şi întoarcă în caricatura statală numită România.

   Staţi liniştiţi că nu am de gand să scriu despre Grecia şi nici depre Hidroelectrica. Legat de insolvenţa financiară a Hidroelectricii am bănuiala că după ea urmează alte şi alte companii iar CFR este aşezată cuminţică la rând. Care rând se termină la marginea abisului iar din spate orbii tot dau brânci. Brânciurile în gol fiind incredibil de scumpe în ţara noastră eu zic să se dea numai câte unul, să ajungă la toţi. Doar zic.

   Cum sunt prea rupt de politică, aranjamente, combinaţii şi inginerii financiare ca să pot analiza colapsul transportului feroviar românesc din aceste unghiuri, o să mă rezum la opinia de consumator. Opinie de altfel solid cimentată după întâmplarea ce urmeză. Bineînţeles că păţania se va servi cu garnitură românească de umor.

   Cum ştiţi, subsemnatul izbeşte buricele deştelor de tastatură într-o margine industrială de Buzău, un oraş cu peste 150 000 de locuitori. Probabil ăştia plus restul populaţiei judeţului nu merită din partea CFR călători mai mult de două trenuri spre Constanţa pe zi. Adevărat este că noaptea nu e zi şi prin creierii nopţii mai circulă încă două trenuri. La transportul auto în comun adica maxi-taxi, treaba stă şi mai rău, pentru că de toate cursele sunt două.
   Forţat de orarul ăsta de rahat, a trebuit să iau vinerea trecută personalul de Constanţa, la ora 15.45. Imediat ce am urcat în vagon am înţeles-o profund, dar chiar pro-fund pe Ana Lesko. Flăcări, ard în flăcări în tren la tine... Fiind proaspăt posesor al unei burţi de bere, în momentul în care am dat cu bucile de cel mai puţin jegos scaun pe care l-am dibuit, am început să transpir de am crezut că mi s-a rupt apa! În fine, măcar geamurile sunt toate deschise, mi-am zis eu sperând la mai bine apoi mi-am aruncat ochii în jur chestie care era să mă coste globii oculari, din cauza ambientului contondent.

   Trenul Regio 8203 cum a fost hulubăria ambulantă botezată, a plecat din staţia Buzău plin de mămăici cu câte patru sacoşe de rafie, tătăici cu sapa în sac şi de ţigani cu musteţi pe oală şi buric cu coc. Bineînţeles nelipsiţii sugari ambalaţi în păturici cu cate 2 căciuli şi 3 perechi de şosete zbierau fierţi de căldura verii iar alţi urlători de 4-6 ani dădeau ture de la etaj la parter până se deshidratau mamele lor scuipându-i de deochi. Trei domni cu camăşile şi pantalonii călcaţi la dungă stricau în mod stupid decorul mirific. După 5 minute au băgat binişor în genţi laptoapele care riscau să le fie zmulse din mâna de vreun năpârstoc sau beţiv, şi-au tras trolerele mai aproape de scaune şi au intrat în stază. De fapt în afară de rucsacul meu mic şi servietele lor, pe suportul de bagaje nu se găsea absolut nimic în tot vagonul. Ori este o regulă ca bagajul românului sa fie agabaritic, ori CFR nu a gândit nimic când a comandat spaţiile pentru bagaje. Sunt eu cârcotaş, aşa este, nu?!

Am trişat un pic agonia celor 5 ore de drum până la destinaţie bălăcind netul pe telefon. În acest fel aproape am uitat cele 33 de opriri timp în care mi-au trecut flocii prin chiloţi de căldură şi putoare pentru că în timpul acestor opriri dispărea mişcarea aerului şi se îmbogăţea fauna vagonului cu specimene din ce în ce mai îngălate. Drumul era lung, bateria telefonului mică, plictisul şi setea în creştere. La Făurei am supt o ţigare, la Feteşti doar o jumătate, aşa că tare m-am bucurat când coborând la Medgidia să mai dau foc la o ţigare, l-am auzit pe naş că staţionăm 15 minute. La fel s-au bucurat şi alţi călători care grăbindu-se moderat au luat cu asalt chioşcul gării.
   Abia îmi ridicasem cutia de bere de pe tejghea când fară veste trenul nostru s-a pus în mişcare. Doar momentul de stupoare (şi restul la 100 lei neluat) m-a ajutat sa-mi păstrez orgoliul intact. În secunda doi toţi călătorii de pe pe peron au început să alerge după tren. Toţi în afară de mine. Unul din cei patru fumăcioşi aflaţi lânga uşă a reuşit să urce, restul nu. Imaginea halucinantă a unei doamne la 45 de ani ţopăind pe toace cu sticla de 2,5 litri de apă în mana, mi-a fost imediat spulberată de sprintul unui domn în cârje care încerca să o întreacă ţinând o pungă de grisine în dinţi. Două babe cernite au abandonat cursa imediat ce au ratat depăşirea unui copil. Un nene alerga cu cafeaua în mană strâmbând din nas la fiecare strop fierbinte căzut pe mână. Atârnat de uşa din spate a ultimului vagon a apărut naşul şi a strigat că trenul se întoarce, se întoarceee...

   Omul cu cafeaua s-a oprit cu paharul întins înainte de parcă vroia să o dea naşului ca să oprească trenul, care a dispărut rapid în zare. Pe peron s-a instalat dezolarea. Omul cu cafeaua şi-a privit dosul palmei plin de caimac şi a trântit paharul de peron. M-am rezemat de parapet şi mi-am deschis berea.
   În locul trenului nostru a venit altul care şi-a abandonat cele două vagoane. După 5 minute trenul nostru a reintrat cu spatele în gara Medgidia şi s-a lipit de cele două vagoane orfane. După ce i-a ejaculat sticla de apă minerală în faţă, doamna pe tocuri stătea ca o curcă plouată lângă vagon, cu un picior înăuntru ca să nu se închidă uşa şi trăgea cu sete din ţigare. Ologul a urcat imediat în ultimul vagon chiar dacă era mai dificil de mers prin tren.

Până la urma Regio 8203 a frecat-o în gaura Medgidia 25 de minute pe ceas. Dar ce contează timpul, când te simţi profund uşurat că în gara Constanţa nu a ajuns doar bagajul tău singur şi neconsolat?!

   Ei bine dragii mei dragi de nouă ori dragi, acum înţelegeţi cum va da CFR faliment şi mai ales de ce? Din cauză de motiv al rezultatului operaţiei de prăsire a nesimţirii cu lenea şi din lipsa celei mai mici implicări. Nu de la speculaţii, nu de la furturi li se va trage feroviarilor, ci de la factorul uman.
   Cât timp credeţi că i-ar fi luat porcului cu cozoroc şi pretenţii de controlor să anunţe prin viu graiălatorii din cele doua vagoane că urmează gara Medgidia în care trenul va face manevre 25 minute ca să ataşeze noi vagoane? Ar fi durat maxim 4 minute! Cât ar fi durat măcar să deschidă gura în faţa celor care au coborât pe peron ca să le spună acelaş lucru? 40 de secunde cel mult!

Asta este tot dragi conţărani. Nu se mai poate face nimic când o companie este torpilată sub linia de plutire şi sabotată din interior de românism. Dar să ne calmăm, firmele se nasc trăiesc şi mor. Din fericire unor cadvare de acest gen li se poate sufla în cur ca să reînvie. Trebuie găsit însă ăla cu buzele cele mai ţuguiate şi plămânii cei mai forţoşi. Probabil va apărea vreun cumpărător şi pentru căile noastre puţin ferate dar tare puturoase. Sper din toată inima ca investitorul să nu fie român, că sunt sătul să mă înjur de neam!