Buzăul sub asediul zăpezii

Stare de asediu. La asta este supus Buzăul din partea zăpezii şi viscolului. În sfarşit ştirile Realitatea Tv se apropie de situaţia din teren. Sau invers. Nu glumesc deloc. Stând comod în faţa televizorului este uşor să crezi că exagerez. Ai mers la supermarket sau la muncă şi probabil n-ai văzut nimic de speriat. Centrul Buzăului este curat ca un boboc, bine ras cu lama, dat cu nisip şi stropit cu soluţie salină. Chiar sunt mândru de cei care s-au ocupat de deszăpezire. În oraş iarna arată frumos şi paşnic. Păi şi atunci de ce să nu dăm o fuga la Focşani, Brăila sau Slobozia? Cum să nu putem merge la Bucureşti? La fel mă miram şi eu ieri. Deşi alesesem iniţial trenul m-am răzgândit în ultimul moment şi m-am urcat în microbuz, direcţia Rm Sărat. Până pe la Poşta Câlnău lucrurile mi s-au etalat în adevărata lor culoare. Alb, alb şi iarăş alb. Odată ce am depăşit adăpostul ultimilor case a început adevăratul coşmar. Viscolul atingea cam 100 km pe oră. Pentru prima dată în viaţă mi-am dorit să fie aglomerat, ca sa fie maşina mai grea. Şoferul a oprit căldura pentru că geamurile se tot abureau iar ştergătoarele îngheţaseră şi nu mai erau eficiente. S-au stins şi ultimile plafoniere. Voluntar. Afară nu se vedea aproape nimic prin geamurile acoperite de chiciură. După ce am depăşit cu greu criminala curbă de la Crucea Comisoaiei, loc cu reputaţie nefastă deloc înflorită, s-a lăsat liniştea în maşină. Nu mai vorbea nimeni la telefon, nu mai făcea nimeni bancuri. Afară ca o o haită de o mie de lupi urla crivăţul. În faţa noastră a apărut un blocaj. O maşină mică în şanţ iar pe sensul de mers un papuc încerca să-i ofere probabil ajutor. Mult mai în faţă în câmp o cisternă părea o balenă eşuată. Ăla a fost momentul când şoferul nostru s-a pierdut cu firea. A încetinit, apoi a oprit. Nu ştiu cât am stat acolo aşteptând nu ştim ce. Apoi a început să îngaime: “Eu acum stau sau merg?! Nu văd, nu mai vad nimic. Sunt în şanţ? Ăia din faţă merg sau stau? Merg în paralel?”. În spate nu mai sufla nimeni. Tensiunea făcea atmosfera vâscoasă. După o vreme a repetat aproximativ acelaş lucru. Omul era total dezorientat. Pierdut în viscol. Eu mă simţeam la fel. După încă cinci minute ne-a rugat pe unul din noi să trecem în faţă să-l ghidăm. Situaţia văzută de lângă şofer era mai oribilă. Şoseaua nu se distingea unde începe şi unde se termină. Pe deasupra ei curgea, clocotea o perdea orizontală de zăpadă spulberată care semăna cu apele unui fluviu învolburat. De dedesupt se zărea rareori ceva care la prima impresie era asfaltul şi care de fapt era un strat compact de gheaţă. Părea neagră ca sticla vulcanică. Ori de câte ori trecea o maşină din sens opus lumina farurilor tranforma priveliştea în fum. Nu se mai vedea altceva în afară de dansul fulgilor de nea devenit horă a ielelor. Ca să scurtez povestea, cei 30 de km care despart cele două oraşe au fost parcurşi în 2 ore. Când am ajuns la destinaţie mi-am scos chiloţii din cur cu patentul. Diferenţă radicală, Rîmnicu Sărat era ghemuit tot sub troiene. În concluzie, dacă nu vi s-a făcut de degerat în câmp, sunat la 112 sau de înoptat în maşină staţi cuminţi pe cur acasă. Ieşiti să vă bateţi cu bulgări, să vă daţi cu sania, orice numai să nu porniţi cu maşina la drum! Pentru cazuri serioase există trenuri care culmea culmilor circulă conform orarului!