Dragoste medicinală

Astăzi am adulmecat iarna. Era intuneric si frig, îmi era şi îţi era somn. La cinci dimineaţa pentru mine dragostea trece din cearceaf direct în palton. Să te strâng în braţe şi să te mai sărut încă o dată îmi este tare drag, dar să te scol din patul cald ca să mă dai pe uşă afară îmi provoacă o reacţie vâscoasă de respingere. De ar fi posibil aş sări pe geam ca un hoţ sau m-aş scutura din viţa de vie ca o frunză uscată. M-aş strecura prin zid moleculă cu moleculă daca ar fi posibil, doar ca să nu-ţi stric somnul. Odată ajuns pe trotuarul îngheţat mi-aş aduna celulele şi mi-aş urni picioarele către primul taxi cu banchete la fel de îngheţate, ca să gonesc spre autogară cu regretele făcute cocoloş în rucsac. Când o să ajung acasă o să vărs conţinutul direct în coşul cu rufe, pentru că viaţa m-a învăţat aşa. Dacă nu aş spăla sau nu aş recicla toate aceste mărunte nemulţumiri, nu aş mai putea să revin la tine data viitoare. Bagajul mi-ar deveni prea greu, imposibil de cărat într-un final.
Când ne-am cunoscut am vrut ceva nou. Ne-am spus că dragostea este azi un concept cu sclipici şi inimioare luat din cărţi sau filme. Am aderat la ideea că dragostea adevarată nu doare, sămânţa care s-a dovedit roditoare. Te iubesc. O ştiu. Înainte n-am vrut să o spun, iar acum mă rogi să nu o repet în pustiu. Crezi că o tocesc? Treaba ta. Treaba mea este să te iubesc. Dependenţa de lumea virtuală mă face să îmi imaginez, că de fiecare data când plec îmi pică saitul ca la întoarcere să îmi dai tu restart. Într-o anumită măsură viaţa mea se suspendă între două vineri şi două luni. De două ori pe lună dragostea care murmură la foc constant între mesaje glumeţe şi telefoane cuminţi, se reaprinde pălălaie când te revăd. Momentul magic explodează la atingerea buzelor noastre. Înainte de sărut închid ochii ca să îţi simt mirosul mai bine. Este unic. Este dulce, este incitant, combustibil. L-aş purta cu mine, pe mine cât mai mult. Dacă n-aş avea jobul şi simulacrul ăsta de viaţă socială, nu m-aş spăla două săptămâni ca să te port pe epidermă.
Tu dragoste medicinală, plasture de suflet... Îmi este dor de tine. Dai dependenţă. Îmi este dor chiar şi de frig şi de datul afară. Ştiu că îl consideri necesar. Asta este, dă-mi o şansă să mă reîntorc sub pătura ta. Dă-mă afară ca să mă poţi primi iară. Îmi este dor de tine chiar acum. La fel de haotic aparent, la fel de ciclic în fapt. Singura problemă este că nu o să pot vorbi mereu pe acelas ton despre asta. Ţi-am promis că o să-ţi scriu. Mă va ajuta atunci când o să fiu nevoit chiar să tac. Nu va schimba cu nimic lucrurile. Nu în rau. Eu o să tac, iar tu o să te uiţi la mine cum îţi tac: “te iubesc!”. Probabil dragostea ne spune atât de multe că ne năuceşte. Poate de asta nu învaţăm mare lucru din fostele iubiri. Dragostea prosteşte. Din fericire nu iremediabil. Hai să ne mai prostim o vreme! Cât mai mult.