Doru Gheorghiade şi obuzul ruşinos

Sinuciderea poliţaiului Florin Cojocaru scoate artileria grea a presei buzoiene la bătaie. Pare că în desluşirea misterioasei sinucideri au început să se facă progrese. Anchetatorii au găsit obuzul lipsă la apel. Da mă prietene, fără caterincă! Citeşte Şansa Buzoiană de luni 28 noiembrie, ca să vezi cum pentru ziaristul Doru Gheorghiade glonte = obuz!!! Probabil de asta nu găseau poliţaii piesa lipsă din puzzle. Bieţii oameni căutau un obiect de câtiva mm şi ce să vezi, în spatele unui fişet (sic) au găsit ditamai proiectilul de artilerie de câtiva zeci de cm! Cred că se ascunsese acolo de ruşine că n-a reuşit să-l dea gata pe sinucigaş după ce a trecut prin trupul lui. Cu o enciclopedie ceva în braţe ar trebui să se ascundă îmbujorat de jenă şi domnul Doru Gheorghiade. Nu cred să o facă pentru că îmi pare obtuz, nu obuz.

Marţea nu sunt cuminte - 3

Femeia fatală

Greu de sinucis

Un poliţist buzoian s-a sinucis sâmbăta la birou. Tare aş vrea să nu cârtesc, din cauza familiei îndurerate. Le cer iertare că nu tac. Nu pot pentru că poliţaiul s-a sinucis greu de tot. A făcut-o trăgând trei focuri cu arma din dotare. Mă întreb şi eu ca tâmpul, cum e posibil să-l descrie presa drept hotărât să moară pe omul care fost evident doar greu de sinucis. Şi pe deasupra tare imprecis. Eu unul dacă aş fi hotărât să mă împuşc în inimă sigur n-as fi nimerit în mână. O fi fost poliţistul inimos, dar chiar aşa? Urmează apoi încă o dovadă (dacă mai era nevoie) că poliţaii sunt tari de cap. Numai astfel se explică faza cu un glonţ de negăsit după ce i-ar fi ricoşat mortului din ţeastă. În fine, la a treia tragere i-a ieşit omului sinuciderea cîstigătoare. De sâmbătă încoace Şansa Buzoiana a publicat un foileton cu sinucigaşul. Aceiaş poză, acelaş titlu “hotarât să moară”. Din păcate şi informaţia era cam tot aia după cinci zile. Povestea repetată, numai una. Poliţaiul s-a sinucis inexplicabil deşi avea soţie frumoasă, copii cuminţi şi bună situaţie financiară. Numai că ieri a ieşit tata socru la rampă si a dat una nasoală. După el poliţaiul s-ar fi sinucis pentru că îl presau şefii să soluţioneze părtinitor nişte anchete. Vezi ce înseamnă nene să te sinucizi la muncă? Dacă te împuşcai acasă, cheltuiala era tot aia. Uite, acum trag ponoasele şi colegii. Sau o avea şi taica socru dreptate!? Pare mai plauzibil să fii greu de sinucis cu trei gloanţe când nu ţii tu pistolul. Poţi să ştii?!

Paraziţii beau izopropanol

Mi-e rău. La naiba în tubii mei, ce prost mă simt. Dar ce zic prost, mă simt de-a dreptul locuit. De la Net mi se trage. Printre mormanele de e-mailuri cu conspiraţii, scurgeri, Ponta, diete, premii, viagra, măriri de salariu, de viaţă, de sâni, am primit şi mailul cu paraziţii.
Nu, nu e vorba de celebrii hiphopări pe care nu i-aş găzdui la mine nici măcar pe balcon (că prea înjură). E vorba de toate jigăniile, viermii, insectele şi alte scârboşenii de care, zice articolul respectiv am fi cu toţii plini.
Adică nu două-trei boli ar fi cauzate de paraziţi dintre ăi mai periculoşi ci cam toate. Cică Hulda Clark (nu ştiu cine e nenea sau tanti asta, dar nici nu cred să regret dacă nu aflu) a concluzionat că paraziţii reprezinta “componenta esenţială în producerea a 90% din bolile cu care oamenii se confruntă în ziua de astăzi”.
Şi să vezi lista tatică. Cu boli, cu simptome şi paraziţii acuzati că le-ar provoca.
Frate, nu-i aşa că citind despre gângănii care mişună sub pe şi în păr sau piele simţi cum te gâdilă, cum te mănâncă atroce în cap, în cur, în nas, în buric, în prispă? Eu simt pe dinlăuntru. Simt fratele meu întru parazitare, simt că mi-e naturelu' simţitor şi uşor sugestionabil. Fir-ar mama ei de viaţă, să ştii că am belit tenia şi am căcat oxiuru. Musai trebe să scăpăm de paraziţi. Trebuie să ne detoxifiem.
Stop, stoop! Ia stai aşa, parcă operaţiunea de îndepartare a paraziţilor se numea deparazitare?! Atunci ăştia de ce jderu' meu îi tot dau cu detoxifierea? Bulică vere, cică toate gângăniile astea sunt dependente de un singur lucru - alcoolul izopropilic.
Apăi de beau şi ele tot etanol ca mine cu ceva mitilc, cred că se chiauneau şi cădeau bete-oarbe de pe om. Da da da...deci paraziţii beau izopropanol. Da' de unde cârtiţa mea iau ei izopropanol? Aoleu muica, zice că de peste tot, din şampoane, creme, deodorante, şerveţele umede. Nasulie mare. Ascunde prostea mailul, că şi aşa e plin de nespălaţi prin autobuze, trenuri şi scări de bloc. În fine, nu mă pot lipsi de şampon şi gel de duş, iar de pasta de dinţi nici nu mai socot. Ce e de făcut? Ah da, detoxifierea!
Aoleo, păi pentru asta trebe să sug usturoi în loc de acadea, să clefăi propolis în loc de ciungă. Tre să beau jdemii de leşii băloase din buruieni pişate de câini. Ah, şi multă vitamina C. Şi căpiţa de fibre şi extract din untură de muscă văduvă şi vitamina... Ce, am mai zis?! Aşa îmi trebe. Să mă acresc de viaţă şi să mă satur de ea definitv. Păi frate dacă respect tot ce zice nenea ăsta pe blog la capitolul detoxifiere o să fiu curat şi inocent ca lacrima Băsescului. Adică mort dracului de plictiseală cu atâtea chestii de dat pe gât, de făcut şi mai ales de nefăcut. Mort în viaţa socială, că nu ştiu care Romeo Detoxifiatu merge la curve duhnind a usturoi macerat cu tinctură de cuc. Mort de oboseala de a rumega tot timpul grăunţe integrate ca să balotez căruţa de fibre necesară curăţării colonului. Ia stai frate, ce să curăţ?! Pai eu mi-l curăţ frăţioru. Zilnic, ba chiar de două ori pe zi - mă cac. Uite că nu mă mai simt aşa rău. Şi ce dacă sunt locuit. Ce dacă rahatul îmi pute. A lu' Hulda Clark te pomeni că miroase a capşuni?! Ia gata! Mă duc să beau o bere cu limbricii. Vedem noi care pe care. Paraziţii pot să mă sugă dacă dau de băut. Hai noroc, să auzim de clisme!

Marţea nu sunt cuminte - 2

Inelu'

Dragoste medicinală

Astăzi am adulmecat iarna. Era intuneric si frig, îmi era şi îţi era somn. La cinci dimineaţa pentru mine dragostea trece din cearceaf direct în palton. Să te strâng în braţe şi să te mai sărut încă o dată îmi este tare drag, dar să te scol din patul cald ca să mă dai pe uşă afară îmi provoacă o reacţie vâscoasă de respingere. De ar fi posibil aş sări pe geam ca un hoţ sau m-aş scutura din viţa de vie ca o frunză uscată. M-aş strecura prin zid moleculă cu moleculă daca ar fi posibil, doar ca să nu-ţi stric somnul. Odată ajuns pe trotuarul îngheţat mi-aş aduna celulele şi mi-aş urni picioarele către primul taxi cu banchete la fel de îngheţate, ca să gonesc spre autogară cu regretele făcute cocoloş în rucsac. Când o să ajung acasă o să vărs conţinutul direct în coşul cu rufe, pentru că viaţa m-a învăţat aşa. Dacă nu aş spăla sau nu aş recicla toate aceste mărunte nemulţumiri, nu aş mai putea să revin la tine data viitoare. Bagajul mi-ar deveni prea greu, imposibil de cărat într-un final.
Când ne-am cunoscut am vrut ceva nou. Ne-am spus că dragostea este azi un concept cu sclipici şi inimioare luat din cărţi sau filme. Am aderat la ideea că dragostea adevarată nu doare, sămânţa care s-a dovedit roditoare. Te iubesc. O ştiu. Înainte n-am vrut să o spun, iar acum mă rogi să nu o repet în pustiu. Crezi că o tocesc? Treaba ta. Treaba mea este să te iubesc. Dependenţa de lumea virtuală mă face să îmi imaginez, că de fiecare data când plec îmi pică saitul ca la întoarcere să îmi dai tu restart. Într-o anumită măsură viaţa mea se suspendă între două vineri şi două luni. De două ori pe lună dragostea care murmură la foc constant între mesaje glumeţe şi telefoane cuminţi, se reaprinde pălălaie când te revăd. Momentul magic explodează la atingerea buzelor noastre. Înainte de sărut închid ochii ca să îţi simt mirosul mai bine. Este unic. Este dulce, este incitant, combustibil. L-aş purta cu mine, pe mine cât mai mult. Dacă n-aş avea jobul şi simulacrul ăsta de viaţă socială, nu m-aş spăla două săptămâni ca să te port pe epidermă.
Tu dragoste medicinală, plasture de suflet... Îmi este dor de tine. Dai dependenţă. Îmi este dor chiar şi de frig şi de datul afară. Ştiu că îl consideri necesar. Asta este, dă-mi o şansă să mă reîntorc sub pătura ta. Dă-mă afară ca să mă poţi primi iară. Îmi este dor de tine chiar acum. La fel de haotic aparent, la fel de ciclic în fapt. Singura problemă este că nu o să pot vorbi mereu pe acelas ton despre asta. Ţi-am promis că o să-ţi scriu. Mă va ajuta atunci când o să fiu nevoit chiar să tac. Nu va schimba cu nimic lucrurile. Nu în rau. Eu o să tac, iar tu o să te uiţi la mine cum îţi tac: “te iubesc!”. Probabil dragostea ne spune atât de multe că ne năuceşte. Poate de asta nu învaţăm mare lucru din fostele iubiri. Dragostea prosteşte. Din fericire nu iremediabil. Hai să ne mai prostim o vreme! Cât mai mult.

Ciclic

sursa foto
Istoria dovedeşte o anumită ciclicitate atât la bine cât şi la rău. Civilizaţia romană a împrumutat de la cea greacă zei, stiluri arhitectonice şi idei. Astăzi romanii împrumută de la greci criza. Pâinea se mănâncă rânduri. Butada aplicabilă şi imperiilor nu numai plebei. Vizionarismul pare a suferi de serioase limitări când este vorba de destinul propriu. Astfel maiaşii s-au priceput să prezică sfârşitul întregii lumi în 2012, dar n-au reuşit să ghicească debarcarea lui Cortez. Din cauza asta eu nu cred în ghicitoare, nu cred în lectii învăţate şi asumarea erorilor. Limitarea stă în propriul nostru sistem de asimilare a informaţiei. Cei care cutează să afirme că văd cum arată viitorul ar face bine să ia binoclul de la ochi ca să nu dea acum în gropi. O scurtă privire peste umăr la zorii omenirii s-ar putea să-ţi dea ideea că atunci când cercul se va închide umanitatea va zburda goală prin poieni rumegând trifoi.
La naiba, tocmai am făcut o previziune, ghinion!

Lloret de Mar - Pădurea spânzuraţilor din Spania

Ieri media a prezentat ştirea conform căreia în pădurea Lloret de Mar din Spania au fost găsite cadavrele în putrefacţie a doi români. Moartea ar fi survenit prin spânzurare. Ştirea a fost preluată la virgulă prin majoritatea tabloidelor. Ce ne izbeşte de la început la această ştire este prezentarea celor doi drept iubiţi, Romeo şi Julieta, suferinzi din dragoste, în fine...femeia şi bărbatul. Legătura între ei – iubire imposibilă iar moartea - suicid. Titluri ieftine de vândut maculatură. În acest copy/paste dat la gramadă, unele surse se citeaza între ele redundant începând de la titlu iar altele încurcă treburile lamentabil, gen Libertatea care îi face fraţi pe cei doi. Balmoşul ăsta nu este deloc surprinzător pentru presa noastră. Şocantă este asumarea poveştii sinuciderii, relaţiei sexuale şi a îndrăgostiţilor din Verona, ca varianta unică şi propagarea ei de facto.
Şocante sunt maşinile xerox de la ştiri care numesc “femeie" o fată de 13 ani şi vehiculeză cuvântul "relaţie de la 11 ani" în dreptul aceleiaş minore a cărei mamă o caută din luna august. Poate boţii media ar trebui să-şi facă temele mai bine cu privire la bărbatul de 26 ani lângă care a fost găsită fata. La fel de serios ar trebui să-şi pună întrebari presa asupra naturii "relaţiei" dintre cei doi, ba chiar asupra relaţiei dintre bărbat şi toată familia fetei. Presupusa cauză a presupusului suicid ar fi dragostea imposibilă între tânăr şi cumnată, omul trăind in concubinaj cu sora mai mare a fetei. Ţac pac, asta e, nu?! Poate că da, poate că nu. Ştirea este oricum mucedă. Ceva promiscuu arde mocnit. Nu sunt jurnalist, dar simt suflul bombei atunci când sunt aproape de locul de impact.
Tânărul găsit spânzurat în Spania, este originar din Beceni, Buzău. Se pare că Marian Manolache avea un trecut destul de tulbure. Consătenii lui îşi amintesc că acesta a avut scandaluri prin satele vecine pentru că ar fi dus fete în Spania, sub pretextul că le găseşte de lucru ca menajere sau bucătărese. Zvonuri sumbre cu privire la soarta unora dintre ele au fost amplificate de povestea unei tinere care a reuşit să fugă de la proxenetul ei din Grecia căruia spune că a fost vândută cu 5000 euro de omul găsit spânzurat în pădurea de lângă Gerona. Este foarte posibil ca după descoperirea relaţiilor cu traficanţii de carne vie, jurnalistii copy/paste să scrie peste o săptămână că cei doi au fost ucişi. Motive ar fi şi suspecţi s-ar găsi. Poate peşti neplătiţi, sau părinţi nenorociti cărora le-a fost înşelat copilul şi-au reglat conturile cu tânărul buzoian. Caz în care Daniela Cioroabă rămâne tot ceea ce ar trebui să fie oricum - o victimă. Repet, este vorba de o minoră. Puţină decenţă domnilor jurnalişti, că profesionalismul l-aţi pierdut în traducere.
Ar mai fi interesant pentru presă şi faptul că verii spânzuratului din Beceni au fost găsiţi morţi în casă anul trecut, intoxicaţi cu monoxid de carbon. Ciudat sau nu, sinucidere sau accident, pe nimeni nu a mai preocupat subiectul de atunci.

Periscop

„Problema omenirii nu este că vrea prea multe, ci aceea că vrea totul imediat.”
Tache a spus asta. Lui nu i-a trebuit niciodată mai mult de o masă caldă, un pahar de bautură şi un somn bun. Pentru restul a lăsat timpul să curgă.
Eram la baza turlei buchisind ceva decor la medalioanele apostolilor, iar el sclivisea o porţiune puţin mai sus de mine.
L-am auzit tuşind. A dat basca pe ceafă, şi-a sters un cocoloş de frescă de pe nas şi mijind ochii pe geamul vestic al turlei, a anunţat:
- Domnii pictatori, astăzi avem două! Una mică şi tare şi încă una...Staţi că vă spun imediat. Aha, deci a doua ie babană. Prospătură, anul ăsta a apărut pă piaţă.
- Ce tot fleorcăi mă Tache acolo?
- Vine femeia cu masa iar în paner are două sticle de băutură. Una mică cu ţuică şi una mare cu vin.
- Cum poţi să vezi mă toate astea de aici, când femeia aia e tocmai la capătul celălalt al uliţei?
- Le văd prietene, le văd că am periscop. Ia vină încoa!
Am urcat lângă el şi am priceput că prin geamul dublu de formă rotundă imaginea femeii era mărită de câteva ori, distorsionată dar suficient de clară.
- Bine mă, că le vezi înţeleg dar de unde ştii ce e în sticle?
- Io mă? Şierloc Holmz tatică! Am şi aici nu numai aici, a zis el dându-şi două castane în cap apoi trei în piept.
Lojik, elementar 'ăi Doctor Radson.
Sticla aia mare are în ea vin nou care încă n-a stat bine din fiert că mamaia i-a pus dop un cocean de porumb. Iar aia de ţuică ie precis ceva palincă din cele bune, că a învelito a bătârnă ca pe bebeluş Io-te la ele cum se leagănă, parcă mă cheamă. Gata cu vorba, eu cobor să fac ploile şi să expediez baba retur.
Poate nu era Tache un pictor mare, dar la ghicit ce se ascunde în sticle era bun. Cel putin tura aia la fix a nimerit!

Marţea nu sunt cuminte - 1

Exorcizare

Inaugurez seria "Marţea nu sunt cuminte" cu o poză plus cuvinte. Or să fie poze sau desene cu textul inclus. Leapşa cui se simte!

11 chestii pe care nu trebuie să le faci pe budă

Să vă spun întâi ce se face pe budă.
O dată, de două ori pe zi, te așezi pe colac și te caci. Tot la budă te poți pișa de mai multe ori pe zi, din picioare, rezemat sau culcat, dacă ești tip, ai presiune și țintă. Dacă nu întrunești condițiile, sau ești gagică, e mai bine să stai cu bucile pe colac indiferent de nevoie.
Terminăm deci cu sexismul și avansăm ipoteza de lucru că te-ai dus la budă cu o treabă serioasă, n-aș zice chiar solidă, că iar o ardem în diverse. Cei care au mâncat vreodată ciocolată și apoi au băut bere cu iaurt, știu cum e să te piși pe cur.
Aşa, deci te duci în cabina 00 fără nici o altă cifră după, chestie care îți spune tot. Adică te pui ciuci, faci oo, te ștergi, tragi apa, speli lăboanţele și ieși.. Cu mici excepții treaba asta n-ar trebui să-ți ia mai mult de 3 minute. Lucruri naşpa se pot întâmplă dacă nu ştii...

Ce nu trebuie să faci stând pe budă:

1- să vorbești la telefon. Pentru că îți ies hemoroizii la adăpat și după sunete interlocutorul neavizat poate să creadă că te masturbezi, că ești pe nevastă sau pe moarte;

2- să scrii mesaje text. Chiar folosind T9 plus mesaje presetate sau predicție, un schimb de mesaje îți poate consumă jumate sau mai mult decât minutele menționate mai sus;

3- să stai pe mess cu laptopul în brate. Pentru că îți prăjești pulpele, iar prietenii de chat s-ar putea să te simtă constipat ori cufurit.

4- să mănânci sau să bei. Ce rața mea, ești om sau pasăre Dodo?! Nu uita că aia a dispărut fix pentru că se căca prea mult;

5- să fumezi. Căcatul afumat are un miros alarmant. Riști ori să dea buzna pompierii cu furtunul pe tine când ești cu chiloții în vine, ori să năvălească vecinii să vadă pe cine gătești. În afară de asta, chiar îți place aroma de rahat fume?!

6- să scrii. Dacă ai un moment de inspirație, la sfârșitul ei s-ar putea să te ștergi cu propria-ţi operă la cur;

7- să citești. Or să-ți pocnească vase de sânge la pulpe cât termini un capitol din Război și pace. Excepție fac ziarele care înlocuiesc hârtia igienică în cazuri exprese. A se evita Dilema. La budă trebuie să fii hotărât;

8- să te joci. Jocurile video alterează simțul timpului. Dacă aștepți să termini nu știu ce nivel ca să te ridici de pe budă, s-ar putea să constați că a venit iarna și ai un țurțure înfipt în cur;

9- să asculți muzică la caști. Pentru că o să fredonezi involuntar și o să ajungi pe Youtube sau sonerie la vreo-un prost pe telefon;

10- să faci Yoga ori contorsionism. Îți dai seama ce penibil ar fi să vină descarcerarea ca să-ți scoată wc-ul de pe cur?!

11- să repeți un discurs sau un rol. La ce spital crezi că ar suna trecătorii auzindu-te declamând din cabină texte de Eminescu, Shakespeare sau Jobs?!

Noah, cam atât mi-a trecut prin cap stând pe tron. Şi încă una înainte să tragem apa: anume că societatea modernă a pervertit complet actul fiziologic al defecării. Poziția este inadecvată, durata prea mare iar riscul de contaminare ridicat. Defecăm într-un spațiu închis unde ne ținem periuțele de dinți lângă tron, rufele murdare alături de teancul de prosoape curate și altele. Ca să fie tacâmul complet, petrecem acolo mai mult timp decât ar fi firesc, că necesar este un cuvânt inventat de evrei când au pus prima taxă la budă.
Asa că luați aminte trei cuvinte:

Căcarea nu-i plăcere, ci parte din nevoi;
Cacați-vă cu minte, nu vă căcați pe voi!  

sursa foto:PeTeava.ro

Adevărul despre Evenimentul zilei

Ştiu că respiraţi în epoca digitalului, unde lumea citeşte ştirile pe telefon sau tabletă, dar aveţi un bit compasiune pentru un clasic (încă) în viaţă. Adica io. Recent clasicul şi-a făcut un tabiet din cititul presei sprijinit în sticla de bere la bodegă. Bodega este un bar nici prea prea nici foarte foarte, unde ziarele sunt gratis.
Păi dacă e gratis, de ce fac nazuri?! Ei, fără bani s-o tragi deMoga! Stai nene că de fapt eu achit berea şi îmi iradiez neuronii cu reclama plătită din ziarele alea. Nimicul nu e gratis, e degeaba.
Deci să revenim la şinşilele noastre.
Mă oftică anume treaba că dintr-un vraf de maculatură de 15 cm grosime nu storc informaţie nici să şterg un hemoroid la gură. În Şansa, Opinia, Răcnetul, Clik şi Evenimentul nu găsesc mai mult de 2 pagini adunate care să spuna ceva. Dar să nu facem o dramă, că în toată media este lipsă acută de subiecte reale.
Să vorbim punctual despre Evenimentul zilei care nu ar fi o sursă de informaţie rea faţă de altele. Rău este faptul că articolele Evenimentului suferă de lipsă grosolană de corectură. Vai pupila ta când te apuci de citit ce urmează după titlu. Litere mâncate, pauze omise, cratime lipsă sau puse anapoda. Vă jur că sunt văr cu Trăznea în ceea ce priveşte dragostea faţă de gramatică. Greşelile care pe mine mă apucă de ochi, pe Pruteanu l-ar ucide, dacă nu ar fi deja mort sărmanul. Probabil Evenimentul îşi ia articolele de la colaboratori şi editorialişti prin messenger şi le bagă întrun agregator care le înghesuie prin pagini după cum i se scoală randomul. Pune apoi prima pagina pe net, dă share, bun de tipar şi gata. Singurul angajat permanent pleacă acasă ca să prindă grişul cald şi nevasta fierbinte. Câteva ore mai tarziu eu mă uit încruntat la ziar, apoi înteligent la sticlă. Deci...deci. Madona se desparte în silabe mai nou!.

OZNelu

Senzaţia insuportabilă de presiune în vezică mă scoate din visare. Deschid ochii. Întâi nu văd nimic. Întuneric. Muzica mă înconjoară. Şi deodata îl văd. Privirea mi se umple de lumină. Ireală. Albastru intens. Discul metalic cu lumini pe circumferinţă dansează uşor suspendat în neant. Toată viaţa mi-am dorit să văd asta. Este atât de frumos, atât de vibrant. Fără să-mi desprind privirea de pe lumini, cu gesturi febrile scot din geantă aparatul foto. Setare pentru noapte, bliţ oprit. Reuşesc să fac 5-6 fotografii. Rămasă fără baterie camera foto se închide automat. Oftez, apoi mă rog în gand. Trebuie să mai aibă puţin suc în ei acumulatorii, măcar de o poză. Apăs butonul şi minune - camera foto se deschide. Fără să mai pierd timp cu setările, ţintesc şi apăs declanşatorul. Bliţul resetat la închidere scoate din intunericul înconjurator capete umane grotesc proptite în cer. Deodata se face lumina. Suficentă lumină ca să văd feţele ce mă privesc dezaprobator. Îmi zmulg căştile de la urechi şi mă uit buimac în jur. Cer scuze călătorilor din autocar. Şoferul aprinde şi restul lămpilor. Plafoniera albastră îşi râde oval de mine. Arată groaznic, chiciosă şi este fabricată din cel mai banal plastic.
Frate, dar pe întuneric aprinsă numai ea, cât de mult putea să semene cu un...
Ok, ok, am băut o bere în plus. Şi un coniac. Dar unu' mic.

Deportarea - străfulgerări

sursa foto
Z26/C2
Deportarea
"Copilaria s-a sfarsit.
Omenirea trebuie instituţionalizată, educată, pregătită.
Universul nu este un loc de joacă. Universul nu acceptă refuz.
Protectorii asigură DA ca fiind singurul răspuns al oamenilor la orice le va cere."

Ultimile două zile până la expirarea termenului de deportare au fost startul demolării acestei lumi. De la geam am văzut fetiţele smulse din bratele taţilor, mamele trase din braţele fiilor şi iubitele din îmbraţişarea iubiţilor. Cu cât ceasul număra mai puţine ore, cu atât împuşcăturile, ţipetele şi sirenele se auzeau mai des şi mai tare astfel încat au ajuns zgomot de fond. Întârziatele se buluceau ca vitele la tăiere; uneori erau împinse de soldati, dar cel mai adesea de toavarăşele lor de exil. Pe media curgeau aceleaş imagini; Porţi aruncate în aer, Porţi însângerate în urma busculadelor; femei călcându-se la propriu în picioare, în timp ce ţipetele lor de groază erau depăşite de ale mulţimii masculine, care se zbuciuma după cordoane. Sclipiri de groză. Femei fugind, femei urlând, femei plângând, femei murind. Tunuri de apa, bastoane electrice, gaze lacrimogene şi scuturi peste tot în oraş, peste tot în tară, peste tot în lume. În ultima oră ţipetele s-au mutat pe trepte, în pivnite şi poduri. Mi s-a spart usa de atatea ori, că nici nu m-am mai obosit să o închid. Întâi DepoGarda, apoi Miliţiile şi vecinii.
- Unde-i băi, a plecat?! Zi bă, că dacă o găsesc ne omoara pe toţi. Unde-i ba n-auzi?!
Stăteam îngenuncheat în hol cu mâinile la ceafă şi urlam la fiecare noua izbitură: “a plecat nenorociţilor, a plecat, a plecat...
Cavalcada de picioare urmată de ordine lătrate m-a anunţat că verificarea blocului se sfârşise. Am ramas singur. Cateva zile nu s-a mai auzit decat rareori ţipete sau cate un foc de armă răzleţ. Au urmat valurile de sinucideri, majoritatea tăcute. Sinucigaşii erau din toate categoriile dar mai ales cei cu ceva mâzgă la portofel. Hedoniştii care realizau că le-a apuns steaua, mici buticari de plăteau rate şi ţigani rămasi fară prinţese în palate. Scriitori, artişti, piloşi prosti, trişti şi obosiţi cronici, mulţi dintre ăia de trăiseră din scamatorii financiare şi combinaţii. Apoi au crăpat toţi întreţinuţii bolnavii şi asistaţii. Banul nu mai exista. Mila nu mai era. Groaza anihilase toate sentimentele în afara foamei şi setei. Omenirea se prăbuşea. Era un fel de stupoare agonizantă. Dispariţia a mai mult de jumătate din populaţie în decursul unui singur C, era un şoc pe care nici un psihic nu-l putea concepe. Umanitatea amputată a încercat o vreme să simuleze decenţa. I-a reusit parţial pâna la căderea sistemului electric. Fără curent nu ai nici gaze nici apă, nici comunicaţii. Fără curent nu există civilizaţie. Am avut o mică sclipire raţională la câteva zile după încheierea deportării. L-am sunat pe Alex şi i-am propus să mă mut cu el. Alex era un colecţionar de artă septagenar. Avea uşa blindată la apartamentul sau de 4 camere de la etajul 7 din 12 unde locuia singur. A avut decenţa sa moară neajutat şi devreme, imediat ce i s-a terminat insulina. I-am aruncat cadavrul de la balcon. Când s-a terminat ultima conservă şi ultima lingură de apă din cadă, n-am mai avut incotro. Am ieşit în stradă. Complet nepregătit.

Valul de gunoi

Produsul numărul 1 al umanităţii este gunoiul. Ca să realizezi asta trebuie să vezi o groapă de gunoi.
Sintagma "groapă de gunoi" păleşte în faţa realităţii muntelui. Muntele este negativul gropii.
Stai, nu este munte, este un val!
Uite, pescăruşii ţipă deasupra lui ciugulind sardinele din cutii de conserve şi creveţii din pungi de plastic.
Uite rechinii - câini cum se sfâşie între ei pentru o pungă de branză - meduză plina de puroi.
Priveşte cum pluteşte buldozerul pe coama lui ca un surfer fantastic împrăştiind spuma de pampers dero şi noroi.
Simţi briza? Miroase a şaorma cu de toate.
Regurgitată.
Valul care pare încremenit este într-o continuă mişcare, într-o exponenţială creştere corelată direct cu lăcomia şi nepăsarea din noi. Întro zi care nu se v-a numi bună, valul se v-a face tsunami şi v-a trece peste noi.
Curând

Câinele din Balcicville

'reaţi ai jigodiei de rumânky care aruncaţi gunoili la apă. Cumetri da? Pupa-v-ar râia sub coadă şi vedea-v-aş alergaţi de hingherii bulgari, că ai voştri sunt simulentâi la bază. Uite-mă cum enot în ciorba asta. Pfuuu...Put a feşte în loc sa mut a câine. Pun eu colţ alb pe voi, numa' să las sticla asta la coş.

'ca-v-ar purecii şi mloşniţele de turişti care vă credeţi în cadrilater la voi acasă, că v-aţi nărăvit la nisip de aur între buci, mâncare grasă şi chelneri cu ptiu...la groasă. Ia ia-ţi mă petul acasă. Nu pă mine băh că eu sunt cetăţean comunitar, câinele din Balcicville... 'reai tu al dreaq cu castelu' lu' tanti Mârrria de romunaş nostalgic! Ham spus!

Vise grele

Z15/C2.
Deportarea.
S-au format primele cozi în dreptul Porţilor.
Nu mai există luni.
Există Communikate, C-uri. Unul la 28 de zile, ca ciclul femeii, ca marca betonului. Inexorabil, un C la 28 de zile. Regulat ca mişcarea lunii, masiv ca un decret antic, săpat ca în piatră în mintea fiecărui bărbat din cartier.
Nu le citesc. Le visez. Trebuie!
Uneori o visez pe ea.
E atat de reala...

Păşeşte prin Poartă. Bagajul a dispărut în urma ei cu o jumătate de secundă întârziere. Dincolo a apărut doar ea. Vantul bate în rafale. Părul îi trece peste urechi o şuviţă care îi intră în gură. Strânge din ochi. Ochelarii de soare erau în geamantan. Oare cum ar arăta, văzute prin ei, acele dune –ocru- arse de soarele invizibil? Clar, la fel de ireale.
Cerul tulbure pare foarte luminos. La orizont, un nor cilindric atârnă din el ca un cârlionţ monstruos scorojit de dogoarea nisipului de dedesupt.
În direcţia opusă - aceleaşi cocoaşe cuarţoase sub plafonul vălurit. Solul pare o turmă de dromaderi preistorici parţial topiţi. Oarecum departe, undeva între dune şi cer, plată şi tristă ca o femeie stearpă, se vede marea. Complet plană, complet goală. Stranie. Parcă ar fi metal topit. Nu zboară nimic deasupra ei în afara nisipului brun. Prin praful şi lumina crudă câteva siluete feminine îşi plimbă dezolarea. Pe plaja ciudată urmele de paşi se întretaie convergând zadarnic către punctele înalte.
Inutil.
Nu se vede nimic de acolo, doar disperare.
Nu este nimic acolo în afara ultimei alegeri.
Lăudaţi fie Protectorii, cei ce au lăsat femeile să aleagă calea. Femeile care simt, femeile care oscilează. Printre ele Lila.
O simt… Şovăitoare, întoarce faţa către mine şi buzele ei mute formează unica, logica întrebare. Pustiul sau marea? Nu pot, eu nu... Îşi lasă hainele să cadă şi se îndreaptă goală către mare. Tălpile încep să-i fumege. Nu Lila, nuu!

Desprinderea din vis în întuneric este grea. Urletul oprit în gât mă doare ca un tirfon bătut cu ciocanul în plămân.
Coidză respiră atipic lângă mine. Coşmarul meu palpită la limita conştientului.
Al lui este la apogeu. Globii oculari i se mişică rapid sub pleoape.
Geme, gâfâie... Picioarele îi zvâcnesc sub învelitori. Începe să şuiere. Coidză vânează. Întind degetele căutîndu-i buzele. Le sărută. Coidză mă iubeşte. Se întoarce cu spatele. Cum îl iau în braţe reîncepe să doarmă SS - somnul sigur. Fără zgomot, fără vise.
În lumea fără femei visele te pot ucide.