Steaua

Din umbră ţâşneşte galbenă lumina. Izbucnirea violentă aprinde o stea. O pitică roşie sau altceva. Atmosfera o învăluie treptat într-o mantie misterioasa. Ceţurile poartă în ele promisiuni false şi compuşi letali. Pulsează lung, apoi păleşte în radiaţii difuze. Intermitent, ciclic, atemporal.
Peruşii dorm noaptea. Doar femela se tânguie slab în colivia ei. Înainte locuiau împreună. Cei doi masculi au bătut-o repetat ca să stea departe de ei. Infecţia i-a cuprins treptat un ochi, urechea…apoi tot capul. Cândva avea culoarea azurului şi textura oţelului. Acum arată ca o coaja de mămăligă mucegăită.
Steaua luceşte mai intens, ritmic, ca un far de avion. Vegheaza colivia până ce aproape toata energia i se consumă. Contemplă agonia petei mucede. Sporii flutură şi plâng după zilele în care ea cânta. Acum este surdă şi oarbă, lipsită de noroc sub steaua altuia.
Coboara şi eclipsează. Un geamăt scurt, o şoaptă metalică urmează unui foşnet de frunză uscată. Apoi, linişte. Steaua arde flămândă deasupra celor două temniţe însângerandu-le gratiile. În una se adună speriate două vieţi, în cealaltă cuibăreşte nimicul. Roşie, steaua apune în scrumieră. Liniştea hrăneşte bezna cu amintirea unor pene albastre, cu gust de scrum şi miros de putregai.
Pe leagănul unei colivii cântă Moartea.