Tatalu

O poveste după MV

D-na Vasilescu este o minune a geneticii umane, un hibrid pe care darwinismul l-a atins pe segmente, pe sărite adică. Ea și șoferul Balmoș formează un cuplu de excelențe ale evoluției ce-ți înseninează fiecare dimineață! Chiar te întrebi ce motive au avut proastele de maimuțe să coboare din copaci când banana creștea pe craca alăturată.

D-na Vasilescu, zisa și Ana, e tipul habotnicei ce umblă cu crucea transpirată între țâțe, broboadă în cap și pula în gură: „Da' ce pula mea măi șefule! Am fost obosită și nu m-am putut trezi că iar s-a pișat taică-miu pe el și mi-a umplut covorul persan de pișat. Toată noaptea am tras de covoare să le scot afară că-mi împute casa! De-aia am întârziat șefu, vă rog frumos să mă iertați. Dacă se poate.„ Concluziona pupându-mă.

Colegei mele, la fel de șefa Ecaterina, îi zice uneori: „ îmi bag pula șefo! Ești nefutută, ce-ai!?”. Dar momentul de grație al ei s-a petrecut la înmormântarea soțului proprietate personală, când s-a prăvălit „deznădăjduită” pe sicriu urlând: „Costielee, iartă-mă Costele ca nu ți-am scos organilii și acum te-ai stricat Costelee! Dar n-am vrut sa ți le scot nici în viață Cuostelee!”

Septembrie, vineri... nu 13, oricum nu contează, că încă nu s-a cules, n-a fiert. Plictiseala acelei seri a dispărut brusc când la telefon, cu vocea gâtuită de emoție, d-na Vasilescu îmi spunea sacadat:

- Șefu, a murit tatăl lui șeful azi la 15.30!

Noi în multinațională suntem practic o companie formată din șefi! Cred că cinșpe la sută dau cu cârca, restul suntem șefi și șefoase, din cei ce dau cu buricele de tastatură. Deci ziceam că în lanțul trofic al șefilor avem o grămadă de nume, de nu ne mai știm noi între noi care este șeful cui, motiv pentru care un pic derutat am întrebat:

- Care șef și care tată?

- Șefu’ Licu și tatăl lui! Tata lu' șefu Licu șefu, ce dracu... Era croitor săracu’!”

- Auaileu, zic eu cu o voce exagerat de afectată! A murit „tatalu'” șefu?

- Da șefu și avea doar 91 de ani săracul! Nu s-a chinuit, nu s-a pișat pe el decât trei zile, Dumniezău să-l ierte!

Berea din fața mea mi s-a părut dintro dată sălcie! Moartea e o chestie deprimantă chiar și după trei halbe. Cum mă gândeam eu la bietul tată al bietului meu șef, am întrebat-o șoptit!

- Ai de... capul meu și eu ce trebuie să fac acum, cucoană?

- Păi este musai să mergem șefu, să vadă și domnul șef așa, un pic de respect! Nu mergem la pomană, nu nimic, decât la slujba și la înmormântare! Îi luăm din partea secției o coroană mică, așa la vreo 150 lei cu gerbera ori crini și scriem pe ea: „regrete eterne din partea colectivului secției CLSM9 Ploiești!”

- Ce regrete măi cucoană, că n-am ce regreta, de vreme ce nu l-am cunoscut pe răposatu’ dă-l dra... Dumnezeu să-l ierte!

- Șefu, e groasă! Vrei să ne punem rău cu șefu?

- Nu, dar cu regretele eu nu sunt de acord! Găsește altă formulare, că prea pare că regretăm etern faptul că ne-am dus la tac-su, taman când a răposat nepișat și inopinat, de i-a luat prin surprindere pe toți la cei 91 de anișori! Bagă și tu un: „sincere condoleanțe!” că putem spune că nu există condoleanțele fățarnice (sic)! Ca să subliniem asta, underline: „Sincere condoleanțe”, clar?

Și la coroana îi mai punem o panglica lungă, să fie ca rochia ducesei de Cambridge pe care scriem „Sincere condoleanțe din partea colectivului secției CLSM9 Ploiești”!

Da șefu, am notat, „andărlain sincere condoleanțe de la...”. Da șefu', nu șefu, fără andărlaine, așa facem! Da'... auzi șefu? Nu mi-am permis să-l întreb pe șefu, tac-so o fi murit cu lumânare? Măcar să fie mort cu lumânare, spovedit și împărtășit ca să se ducă liniștit. Măcar atâta lucru, ce dracu măi șefu!?

N-am avut răspuns la întrebarea asta organizatorică de-a dreptul imposibilă așa că am tăcut până în ziua îngropăciunii când ne-am dus la biserică, la înmormântare, pioși și spășiți ca să identificam pe nenea mortu’.

Doamna Vasilescu a organizat sosirea la ora 10.00, slujba începând de fapt la ora 11.00. Ea era deja acolo, echipată în negru cu broboadă pe cap, pioasă, îndrugând ceva de Arsenie Boca, Ierusalim și niște vise amețitoare ce prevesteau fatidicul sfârșit al tatălui șefului. Coana abera noi disperam că fiul mortului nu mai venea, iar în capela era cam aglomerat că pe acolo mai zăboveau până la dreapta coborâre la minus doi, încă două corpuri. Am pus coroana acolo, apoi eu am ieșit afară să trag o țigară.

După vreo trei țigări și douăzeci de minute, mă duc în curtea bisericii ,la Vasileasca,ce repauza într-un picior ca barza și mă răstesc la ea:

- Măi duamno, unde-i șefu ăla, să-i dăm condoleanțele și să ne cărăm? Ne-ai făcut de am venit ca proștii cu o oră mai devreme și șeful nici nu e! Cum nai... Doamne iartă-mă ai organizat chestia asta?

- Șefu! Nu știu ce dracu face șefu, că a murit tatăl lui și nu vine! Șefu cred că șefu are probleme.

Pe deplin saturat de sinergia șefilor, am înțeles că recursul la habotnicie nu eludează meandrele concretului din capul meu. Ascultând-o pe madam’ Vasilescu și văzând cum i se mișcă broboada înnodată sub orificiul de împrăștiat draci și pule prin curtea bisericii, am amuțit!

Șefu, a apărut fix cu cinci minute înainte să înceapă slujba. Pentru că era tata lu șefu, adică șef de șef, mortul nostru a intrat primul la slujbă, care s-a ținut pe fast forward.

Destul de tulbure, șefu a apucat să vorbească cu noi doar cinci minute.

Fix în alea cinci minute în care abia a avut timp omul să ne strângă mâna tuturor, Vasileasca l-a întrebat așa... întâmplător:

- Auzi șefu, da' a murit cu lumânare?

- A avut, zice șefu încurcat!

- Spovedit?

- Da da... A venit părintele acum patru zile la el

- Deci nu l-a împărtășit, nu, a zis ea șuierând!?

- Dracu știe mai Vasileasco, adică, știe el popa ce-a făcut cu tata acolo singuri!?

Cum s-a terminat slujba, noi hai să ne îmbarcăm în mașini și să plecăm spre țintirim. Pe drum, șeful arunca cu bănuți pe jos la cate o intersecție discretă. Se știe de către apropiați că șeful e cel mai zgârcit din multinațională. Se vedea clar că arunca monezile așa... cu milă, cu durere de splină și portmoneu. Madam Vasilescu din spatele nostru (eram în aceeași mașină) face:

- Hait, șefu, șefa, coborați repede și luați bănuți că ie buni dacă ai frică de ceva! Aida repede ca la cât de puțini aruncă, acuș se termină!

- Ia dă-te jos mai Catarino (răcnesc eu) ca să iei bănuți pentru când o veni Pișău!

Domnul Florin Pisău e un revizor de-al nostru, mic la stat mare la prohab, adică îi iese daravela afară nu numai când se pișă, un individ cu o netezime cerebrala atât de lucie, de joacă neuronii hochei pe scoarța ei. Tipul ăluia ce vrea mereu să-și demonstreze cât e deștept dar își ratează mereu ținta!

N-am luat bani ca a avut loc o busculadă. O parte din mașini s-au dus pe poarta principală, cealaltă parte cu tot cu dricul umplut de răposat, pe cealaltă poartă. Dricul s-a oprit la o intersecție a aleilor și nu mai vroia să plece. Io mi-am zis: „să-mi fut una, a făcut mortul pană!”. De fapt trebuia așteptat un coș de colivă care să meargă în fața merțanului ce transporta pe răposatu’.

Trec zece minute, lume agitată, strânsă de gât cu cravate, broboade, băști, cârje, bastoane. Începe lumea cu telefoanele: căutați coșul cu coliva. Imediat Coliva este dată în consemn la frontiera țintirimului. Se descoperă că Prețiosul Coș este ținut de un șef de serviciu harnic, unul Guguță. Popa icnea continuu: „mortul nu pleacă fără coșul cu coliva, mortul nu plecă fără colivă” creându-mi o stare de derută temporară, suficientă să uit mici detalii, cum ar fi numărul lui Guguță la mine în telefon.

După încă vreun sfert de ora, deținătorul coșului, Guguță, mă sună:

- Eu sunt la groapă, vă așteptăm dom' șef!

- Bă ești nebun, nu vin în groapă nici plătit! Bă, vino dracului aici cu coșul, Scufițo Roșie care ești! Tele-portează-te Rumburak, că popa a zis că mortul nu pleacă fără coliva!

- Dar ce, nu e groapa cu Licu Maricica? Să vină mortul la mine!

- Bă tu ești prost? Ia în pula mea coșul și nu fă ca-n „Cuibul de viespi”, hai repede, pas alergător că-i bate mortului soarele-n cap și-i zboară vata din nări, că e din cei cu nasu-n vânt!

După alte zece minute, îl vedem pe Guguță, ținând coșul la piept, venea agale pe alei. Am plecat la groapă, unde n-am auzit decât popa mormăind și deodată glasul Vasileascăi: „părinteee, stropește cu vin și oasele Maricicăi! Și, întorcându-se spre mine mi-a zis hâțânându-și nodul de broboadă sub-maxilar:

- Să-mi bag pula dom șef, ăștia nu știe procesul tehnologic!

foto: +Nature