Ursu Lică

1. O excursie prost încheiată

Teii pădurii sunt mai înalți, mai alunecoși și mai fragili decât cei care cresc pe străzi sau prin curți.
Lică le admira nostalgic luciul trunchiurilor și ramurile foarte îndepărtate de sol. Vacanta la țară ii plăcea neașteptat de mult după cât de tare se opusese ei. Îi place pentru ca este diferită de pierderea vremii pe terenul de sport din spatele liceului sau seri petrecute în fața blocului. Îi place viața rurală. Verii săi mai mari îl plimbă prin cele mai sălbatice locuri, făcând haz de uimirea orășeanului. Azi l-au sculat cu noaptea în cap, ca să culeagă flori de tei sălbatic.

Drumul pana la luminiș a durat aproape două ore, urmând sinuos, o potecă aproape sufocată de buruieni. Lică se mira ca nu au văzut nici un pădurar, dar băieții au ridicat din umeri. Cui pasă de câteva crengi rupte, oricum pădurea se regenerează. Baloții imenși de pânza, plini de aroma, îi făceau pe adolescenți să semene cu furnicile din desenele animate. Lică transpira și gâfâie mai tare decât însoțitorii săi. Ii lipsește anduranța naturala, deși face sport și este mai înalt decât tovarășii săi. Nu se teme sa își recunoască limitele; ceilalți îl invidiază pentru trecerea pe care o are la fete. De fapt țărăncile se dau în vânt după filosofii ăștia care strâmbă din nas la laptele crud.

-Treci în fata ca sa nu te pierdem pe drum orășene! Corul nechează ca o herghelie scăpată din țarc.

Orășeanul se poticnește deodată și începe să-și studieze scârbit talpa.

- Am călcat într-un rahat, anunță el așteptând sa audă rasul celorlalți.

Ei însa arunca priviri speriate în toate direcțiile și ii fac semne disperate sa tacă:

- St, aia e o balegă de urs! E aproape!

El se uita prostit la aburii care ies din grămada puturoasa de fecale, târâind piciorul prin frunziș.

Mormăitul furios îl congelează pe loc. Ceilalți se împrăștie ca un stol de rate la auzul unui foc de arma.


Ursul se ridica în două labe apoi se repede după cel mai aproape. La el.

Lică fuge cât îl țin picioarele; fuge bătând aerul cu mâinile, încercând sa scape de urmăritor. Suflarea fiarei ii bate în ceafa; o clipa simte ca moartea este aproape și un huruit puternic îi înfundă urechile. Asta este sfârșitul? Doamne, cum și-ar mai dori sa fie el ursul! Sa fie fiara care poate sa aibă drept de moarte sau de viata, asupra prăzii! Daca ar fi urs nu l-ar manca pe Lică, clar nu!

Lică vrea sa fie urs și fuge.

Huruitul devine bubuit de tunet. Se clatină ca și cum i-ar fi fugit pământul de sub picioare și deodată se simte greu ca plumbul Se oprește în pragul leșinului, cu inima bubuind ca o toba. Trăiește un fel de spasm continuu și oribil dublat de asfixie și delir.

Când se trezește și inima i se potolește își da seama ca pericolul a trecut. Sau poate... Încearcă sa se ridice fără succes. Se așează înapoi pe spate ca să-și revină, așteptând sa-și audă prietenii chemându-l înapoi. Se foiește de câteva ori și se lasă extenuat pe spate. Tremura sub efectul adrenalinei rămasă în sânge. Cerul se vede filtrat prin verdele frunzelor, freamătul lor cântă și șoptește domol. Totul este bine își spune, nici un pericol nu e pe aproape. Amorțeala i se strecoară în mușchi ușor, ușor, dar el este greu, atât de greu, ca se teme ca o sa treacă prin pământ și o sa cada spre cer, pe partea cealaltă a globului, la antipod.

Lică adoarme cu ochii deschiși. Doarme sau moare. El nu știe, noi nu știm. Lumea doarme odată cu el sau e moarta. Lumea e vis, Lică e urs.