Gheață la domiciliu

După pițe, clătite, ciorbe și alte chestii comestibile, J'pița din Buzău livrează și gheață la domițliu.
Aștept cu nerăbdare momentul când or să facă catering cu apă caldă.
Până atunci, deseară înghețăm în familie.

Bulb

Ia-mi bulbul în palmă

Și îngroapă-l în pământ

Lasă-mi imaginea goală

Tranform-o în cânt.

foto: +Heidi Anne Morris

Cu cocorul în parc

Am fost în nu știu ce parc din Amsterdam. Nu mă condamnați pentru neștiință, zilnic mergeam cam 17 km conform pedometrului personal. Unele chestii s-au fixat în bibilică, altele nu.

Deci am ajuns într-un parc cu lac și în parcul ăsta care stătea sub soare ca orice parc toate păreau normale până când în loc de vrăbii sau cioare, la firimiturile de pâine aruncate de un nene a apărut domnul înaripat din imagine.

A trecut pe deasupra mea de m-am apuca cu mana de fes să nu mi-l ia cumva. Cred că m-am și mirat verbal românește: ai de ..la mea! Și pe el îl durea fix în pană. Nu avea grețuri nici măcar cu câinii care își vedeau de plimbat stăpânii prin parc întru sfânta fotosinteză. Dar nici câinii nu aveau treabă cu el. 

De exemplu piratul ăsta colțos a trecut fix pe lângă păsăroi atent doar la bățul din bot.
Civilizația asta occidentală, s-o lua ea și la animale?! Atunci la noi de ce nu se ia?

Am fost modelul lui Rembrandt

În stațiile de metrou din A'dam sunt postate panouri electronice dotate cu camere video. Te așezi cuminte în fața lor și după câteva momente... Rembrandt-ul din softul panoului îți face portretul!
Ta dam! Amsterdam!

Colegii mei de navetă

Nu, nu sunt astronaut, sunt navetist adică locuiesc în orașul/satul A dar muncesc în B. În funcție de oră am diverși colegi de navetă. Îi știu pe toți, am avut timp să-i cunosc mai mult decât mi-am dorit. Amărâtul de maxi ne înghesuie atât de tare unul în altul încât ne conduce către o apropiere prost înțeleasă.
Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt cu nasul pe sus, dar nu am apetit pentru țățisme, nu zilnic. După ce-i cunoști îți dorești să-i schimbi, să fii în alt autovehicul, eventual în cel care pleacă la ora cinci în care sunt numai brute obișnuite cu pilitul intensiv și care dorm tot drumul. Nu e mare lucru de spus referitor la ei. Menajeria din minibuzul de la ora șapte merită însă să o cunoașteți puțin:

Polițaii. Sunt doi, un tablagiu și un colonel. Cu tablagiul am copilărit, acum nici nu mă salută. Polițai, punct. Colonelul e ceva de vis, un fel de babă cu pulă. De când are nepoțică cred că i-a venit și ciclul. Are întotdeauna caramele la el pe care le distribuie vulpilor și retarzilor.

Vulpile. Sunt două la număr, una mai bătrână și una mai tânăra. Roșii din unghii până în vârful flocilor, astea două sunt prietenele colonelesei. Își țin una alteia locuri punând poșete pe patru scaune deși ele sunt trei. Cum care trei, coloneleasa, ați uitat? Pericol maxim dacă nu găsesc loc pe scaun se crizează, țipă, plâng, declamă că așa nu se mai poate, să facă cineva ceva, zău!

Mistreții. Ăștia variază ca număr în funcție de ture. Sunt ori doi ori trei. Muncesc pe la ceva fabrici la depozite. Băieți buni Nu vorbesc doar pufnesc și îmbrâncesc. Dacă e să stai lângă unul alege locul de la geam că altfel o sa călătorești pe o singură bucă tot drumul.

Mama și puradelul retard. Ambii sunt de fapt retarzi. Adică eu uitându-mă cum și-a desenat mămica sprâncenele la un lat de palma între ele și la două de occipital, nu mir că ia ieșit copchilul defect. Duce kindărul la logoped dar ea abia știe să lege două vorbe cu dificultate cruntă la acordul între subiect și predicat plus pronunție de rahat. Oricum, de doi ani de când cară boracul la logoped nu văd vreun progres. I-aș sugera să facă altul, dar mă tem că ne umple proasta autobuzul de tembeli.

Bulibașa și piranda. Ăștia de obicei sunt șansa mea să nu mai stau înghesuit pentru că țigan = nespălat, deci nu se așează nimeni aproape. Buba e că el e surd și urlă. Nu merg mereu cu acela maxi și nu mereu împreună. Câteodată el o urcă pe ea și pe urmă zbiară de jos: fă sa cobori unde zice dom șofer!

Apeviștii. Ăștia de lucrează pentru armată sunt niște gigei fără multă minte dar și fără fițe în ei. Nu vorbesc, nu scuipa, nu calcă iarba, nu cedează locul la femei. Dacă zice vreunul din grup un banc râd de se pișă pe ei. Dacă le zice altul o glumă doar clipesc des.

Chiloțăresele. Și aici numărul variază în funcție de ture, dar în general sunt doi ei și patru ele. Ei doi chirăie și bârfesc mai tare decât ele. Una dintre chiloțărese părea atât de serioasă încât am crezut la început că e ceva contabilă care face socoteli pe telefon. De fapt dă de mâncare unei pisici vorbitoare, sau joacă candy crush.

Corporatiștii de rang trei. Sunt doi trei inși care deși se cunosc între ei, se prefac că nu. Genul desk oficier pe la bănci, Orange, Vodafone, puii mei. Teoretic sunt niște domni la costum cravata și geantă de laptop, practic niște pârliți proveniți din supraproducția facultăților private de management.

Profesoarele. Uzual e una singură, gri, slinoasă, care predă fizica sau tehnologie, dar categoria se gonflează în perioada bacului și a altor examene cu alte cinci șase bucăți creaturi gălăgioase cu părul bigudat, înfumurate, veșnic surmenate, puternic cremuite și supărate pe sistem.

Șoferii. Atât cei de la volan cât și cei ce le stau alături și care se cred așii circulației. Uite-l și pe ăsta cu skoda, nii la boul cu opelul... Nimeni nu știe mai bine ca ei, toți ceilalți participanți la trafic, sunt niște proști, mama lor cu cine le-a pus covrigul în mână.

Elevii. Cei mai cuminți pasageri din lume, fără să exagerez nimic, sigurii zâmbitori și vii. Odată urcați cu căștile în urechi își vede fiecare de mobilul său. Îmi e greu să cred ca din acești tineri or să iasă mai târziu toate categoriile menajeriei descrise mai sus și încep să bănuiesc că războiul între generații a fost inventat de maturi ca să-și scuze involuția.

În concluzie: la navetă, la toții nii greu, da nu la toți la fel!

Două vaci

Cei doi se așează la masă pe terasă, la Scoica. Împreună băteau cam la 300 de kile. Vine ospătaru să le ia comanda:
- O ciorbiță de văcuță la mine și tot văcuță și la el, zice cel mai subțirel.
- Două vaci, am înțeles! Pâine, smântână ceva, nu? Vin imediat, zice ospătarul și se face nevăzut.
Cei doi încremenesc câteva momente, apoi cel mai gras se dezmeticește:
- Bă, mi se pare mie sau ăsta tocmai ne-a făcut vaci?!

Primavara iar

E primăvară, iar e primăvară
Îşi scot strămoşii degetele afară, de ghiocei de toporaşi...
E primăvară? Mă mă lași?!

Chifteluțe mârlănoase

A fost odată un ajun de delegație externă cu plecare via birou. Și fiind eu rupt de foame, am chiulit juma de ceas cât mai aveam la dispoziție ca să mănânc. Constrâns de timp am rezemat la Păsărici, loc în care jurasem să nu mai calc pe motiv de ciorbă cu spumișoară și sârme în pilaf. Am ajuns acolo bineînțeles după ce hoardele de tiriști răseseră tot, așa că am mâncat două chiftele lângă care mi s-a trântit un pireu dubios de care nu m-am atins. Am mâncat cu noduri că ticăia ceasul și fuga la aeroport. Pe drum am băgat o colicică să-mi mai taie din arșița chiftelelor. Până am gătat sticla a început reacția cola - usturoi.

Tot drumul știind cât e de mic spațiul în mașină m-am abținut eroic. Desigur arătam cu broasca-balon din Shrek, pentru că șoferul mi-a întins de două ori o pungă. Măcar de aș fi vomat, dar nu, n-am avut norocul ăsta. M-am ținut tare.

Am dat drumul la supape prima dată când am scos trollerul din portbagaj. Mi-au fâlfâit amigdalele când am râgâit, dar cum tocmai ateriza un Boeing 747, n-a auzit nimeni teribilul grohăit. Doar șefu care era în calea emanațiilor parcă s-a clătinat un pic. Stând la coada la check in, am simțit că iar sunt plin.

Ajuns la controlul de securitate n-am mai putut. Am râgâit îndelung profund, până am simțit cum mi se face tiraj între obrajii curului și gâtlej. Fabulos e că n-am scos nici un sunet, dar în secunda trei l-am auzit pe șefu:

- Dom'le, nu-ș ce naiba, tot aeroportul ăsta trăsnește a usturoi de mă ustură ochii! Ție nu-ți miroase a nimic?

Am clătinat din cap îngăimând aproape fără suflu:

- Nimic, șefu!

În avion am trăit repetat senzația că o să ne prăbușim negreșit la următorul râgâit. Din fericire șefu având un moral beton, a dormit ca un prunc. Ceilalți pasageri au suportat eroic deși am văzut câțiva care zgâriau rama hublourilor încercând să deschidă geamurile.

Povestea nu are morală. Încă mai servesc chifteluțe mârlănoase și beau colicică pârâcioasă, ceea ce vă doresc și vouă.