ȘTIMA

3. Cățelul Pământului

Vestea morții Ioanei a picat ca un trăsnet dar și ca un fel de ușurare pentru sătenii care cunoșteau povestea ibovnicei mele Maria, ce-a furată de Știmă. Acum puteau zice liniștiți: ți-am spus io, nu e de mirare că a rămas văduv iar!? Adevărul adevărat era bun numai pentru mine, dar pentru ei Maria pare că murise înecată în lac de ibovnic, adicătelea tot de mine. Lucru necurat dar omenesc carevasăzică, sau așa se clevetea în sat.

Scorniseră nemernicii și o pricină: cică Maria prinsese prunc și io nu-l vroiam, așa că am înecat doi pureci într-o gură de apă. Drept e că vorbele astea proaste au fost și vina mea, că și azi stau și mă gândesc că tare am greșit de n-am lăsat să se afle ce nebună avusesem drept soață și câte pătimisem cu dânsa de ajunsesem să vindem de prin bătătura și casă. Dar ce vrei, m-am luat după gura alor mei care ziceau că nu-i frumos să afle lumea că fata popii care-mi e nevastă umbla prin babe.

Am tot zis ca o sa-i treacă, dar în al doilea an de la începutul colindei prin babe, la un an după vrăjitoarea din Dumitrești îi spusese că sunt blestemat, Ioana mea a murit. Pesemne că se adunase în ea supărarea și otrava de la câte leacuri înghițise și își spoise pe trup ca să prindă prunc.

Degeaba m-am căznit să spun lumii că am băut din aceiași cană și am dumicat în același blid, nimeni nu privea cu ochi buni moartea Ioanei, iar dușman mai abitir tac-su nu era pe lume, ca și-așa era înverșunat el de dinainte și zicea că i-aș fi necinstit numele, casa și așternuturile.

Eu am încercat să-mi vad de jale și n-am cătat la vorbele nimănui, că aveam mortul pe masă și nu chef de gâlceavă. Numai că la groapă, preoteasa s-a pierdut cu firea și a început a urla prăvălită peste fiică-sa țeapănă:

- Ioană, aoleu Ioană, cum ai murit tu și nu ți-a ținut nimeni partea (și nici lumânarea)! Că nenorocit mare ți-ai luat la ușe! Că n-ai avut și tu parte de bărbat, ci de dracu în chip de om întrupat… n-ai avut parte de bărbat! Cum ai stat tu și ai îndurat să-ți mănânce cordaciul satului zestrea cu curvele!

Păi atunci nici eu n-am mai putut răbda și i-am șoptit mamei ca să zică și ea ceva, că doar nu se cădea să chirăi io ca muierile. Și a început și mama a boci de sărea coaja de pe nuci și văpseaua de pe cruci:

- Ioană, oleu, Ioană, cum n-ai avut tu milă de Dumitru a meu și l-ai lăsat văduv și sărac lipit după ce i-ai tocat averea prin babe. Cum ai murit tu Ioană și ți-ai lăsat bărbatul plin de bube și belele de i-au rupt portăreii gardurile când i-au luat orătăniile din bătătură Cum te-ai dus tu senină la hodină și ne-ai lăsat pe noi să ne pârpălim. Că ai trăit fără grijea zilei de mâine ca viermele în untură da’ te văitai la mă-ta că n-ai ce pune-n gură. Ce te-ai mai dus tu singură către groapă de parcă n-a mai fost pe lumea asta muiere stearpă și acuma stai fudulă și nu ne bagi în seamă!

În timpul ăsta popa, tata socru, fir-ar el, nu zicea nimic. Dar nimic, nici cât să ție isonul părintelui adus tocmai din târg de la Buzău. Că mai adusese unul și din satul vecin, deci cu ăsta doi, să se vadă că are dare de mână. Și popa alt fariseu...

Împânzise mnealui satul cu zvonul că la așa moarte necurată un singur popă n-ar avea puterea să dezlege răposata de păcate. Așa că popa tăcea cu spor ca să vază lumea cum și-a pierdut ghiersul de durere. Se vedea însă că răzbelul bocitoarelor nu-i căzuse bine la inimă și abia se ținea să nu sară de două poște zbierând. Numai datina morților și ochii lumii ațintiți asupra lui l-au împiedicat să-mi sară ață la beregată.

Nu mai zic că la pomană, parcă în spinare l-am ținut. Nu zicea nimic alta decât „Dumnezeu să o ierte!”. Dar îi simțeam în ceafă uitătura și un fior rece de moarte, nu-mi mai dădea pace. M-am uita bine în ochii lui și am știut că-mi vrea moartea. Așa că abia așteptam să se ridice și ultimul mesean de la pomană și nu-mi găseam starea. Când s-a sfârșit masa eram deja hotărât să plec din sat.

Să nu mă pricepeți greșit, pe vremea ceea nici haiduc nu eram dar nici vreun nevolnic, însă la țară răzbunarea nu se oprește niciodată la cel crezut vinovat. Răfuiala se poartă cu rudele sale pana la a șaptea spiță, toate cu îngăduiala sau nebăgarea de seamă a jandarului sau a poterei. Dacă însă „ticălosul scapă” adică fuge, toată grija lumii se duce după el, cei ramași având încă ocări de suferit dar nu din cele de curmă firul vieții la toată casa, ca cum ar fi, să zicem, un foc scăpat în sura de paie,ca din întâmplare. 

Mizeriile îndurate de rudele unui proscris erau din cele ușoare:

Intrat pe grânele rudelor cu vacile ori cu caii;

Spart bostanii, căcat în poarta, mâțe moarte în fântână;

Ologit orătăniile ce treceau pe uliță fără sa știe că e război;

Garduri rupte, fete mari futute;

Pumni căpătați la crâșma din nimic, ocări de pomană;

Colțuri de broboadă roase și căciuli neridicate;

Și alte alte vorbe ori fapte, din celea pe care boierii de la oraș, mai ales cei de peste Milcov, le numesc „caterinci”!

Ei, ziceam ca văzând ochii drăgăstoși ai socrului, m-am hotărât să plec din sat degrabă adică chiar după pomană. Încă mai țin minte privirea măicuței mele când, cu palma la gură, mă privea cum pun șaua pe murgul cumpărat cu ultimii bani. Știa că n-o să mă mai vadă niciodată, dar credea că-i mai bine așa decât să merg la ocnă. Nu știa, sărmana, că-mi purtam ocna în mine.

Am plecat eu, dar n-am ajuns departe. La marginea satului, ascunsă în negura crângului, mă aștepta o poteră alcătuită din rudele Ioanei. În fruntea lor, cu pușca țintind către mine, socru-miau mă blestema cu furie. Pesemne cât mi-am făcut eu bocceaua ei au prins veste și au avut timp să-mi ație calea. Și ce blesteme, Doamne, ce blesteme ieșeau din gura popii! Api, atunci nici eu n-am mai răbdat și i-am zis să mă țină minte!

Nu mai știu ce ocări ne-am aruncat unul altuia, dar țin minte că la prima pușcătură am rămas așa, mirat! Mă uitam ca prostul la calul care s-a frânt sub mine și m-a aruncat în colb. Apoi altă pocnitură m-a pus în genunchi cu pieptul în flăcări, am mai auzit cum zicea unul să-mi tragă în cap și m-a cuprins durerea întunericul și frigul.

Când m-am trezit era la fel de întuneric și frig, doar că de durut nu mă durea nimic. Zăceam cu fața în jos, era liniște de-mi țiuiau urechile, mult prea liniște. Când am încercat să mă ridic, m-am poticnit cu ceafa în ceva tare. Am pipăit deasupra peste mine și am simțit asprimea lemnului negeluit.

Am urlat cât m-au ținut bojogii și de groază am început să dârdâi că apucat de friguri. Eram închis în coșciug cu fața în jos, îngropat de viu sub un stânjen de țărână! Am izbit cu pumnii, am zgâriat cu unghiile și deodată peste mine a început să curgă praful prin crăpăturile dintre dulapi. M-am oprit de teamă să nu mă astupe de tot, apoi am prins a pipăi și podeaua iar în dreptul capului am dat de pământ. În grabă am prins a scurma ca o cârtiță dar în scurt timp, fără veste pământul s-a prăvălit și prin gaura rămasă îmi atârna capul și cheptul. Careva ori ceva săpase o groapă destul de largă sub coșciug și spărsese și lemnul.

M-am înspăimântat dar n-aveam vreme să întreb cine și de ce. Cu grijă m-am lăsat să lunec cam o lungime de braț până am dat de un cot al găurii care ducea tot în jos, numai că oblu. M-am socotit și am zis că n-am curaj să merg mai departe. O să întrebați de ce. Cum de ce, pentru numele Născătoarei? Eu afară vroiam să ies și nu să mă îngrop mai adânc în pământ. Dacă se surpa tunelul care mai și duhnea a putreziciune?

Eu în sus am să mă duc, mi-am zis, așa că sprijinit în cap și palme, am lovit cu călcâiele în capacul sicriului. Cu uluială și cu speranța mi-am dat seama ca era mai degrabă o cutie mare, dar prost făcută. Pesemne că dușmanii n-au avut bani de risipit. Criminal cum mă socoteau ei, nu meritam drept sicriu mai mult decât o ladă veche din lemn aproape putrezit. Poate am noroc, mi-am zis.

Am izbit îndârjit mulă vreme, simțind cum se crapă lemnul. Abia când am rupt o scândură m-am oprit să mă hodin. Atunci, de undeva de dedesubt am auzit un zgomot. Prin cotloanele de jos ceva scurma. Ascultând o vreme mi-a fost clar că sunetul se apropia, că venea drept spre mine. A Am simțit cum îmi îngheață sângele în vine. Am tras adânc în piept dar în loc de aer mi-am umplut bojogii cu mirosul de mortăciune.

Gemând ca o fiară prinsă în laț nu mai știu cum m-am răsucit de am ajuns înapoi în sicriu cu capul în sus și am început să smulg așchiile cu unghiile, și să trag și să împing în timp ce de jos zgomotul de săpat se auzea tot mai tare. Am tăcut o clipă că să ascult înnebunit de spaimă, cu ochii închiși cu gura căscata. Peste bubuitul inimii am auzit scrâșnet de gheare, dinți clănțănind și peste huruitul de pământ surpat, un fel de zgomot de foale.

Dumnezeule mare, ce jiganie e asta de sapă după mine venind de dedesubt? Împins de frică m-am forțat până când scândurile subțiri s-au desprins și am reușit să înfig brațele în lutul moale. Ca o cârtiță am săpat până ce-am ajuns în picioare. Simțeam cum curge sângele și sudoarea; simțeam cum mă învăluie disperarea. Cu spaima morții, am împins din picioare și am înotat prin țărâna până m-am pomenit cu mâinile afară.

În clipa în care trăgeam cu nesaț prima gură de aer, am simțit cum mă apucă ceva de picioare. Parcă aș fi căzut între pietrele morii care-mi zdrobeau fluierele picioarelor și mă trăgea îngropându-mă înapoi. M-a lăsat o clipă, apoi gheare de fier mi le-au prins iar strâns și altele mi s-au înfipt în umere. Cățărându-se pe mine, ceva s-a strecurat neted rece și lung până la capul meu. Am încremenit când botul mi-a clămpănit pe lângă nas și urechi, în timp ce mă strivea între labe. Credeam că-mi va rupe beregata dar fiara s-a săltat afară cu tot cu mine și după ce m-a aruncat la pământ, s-a pus deasupra și mi-a amușinat fața. Mirosea a pește putred și a câine ud, dar pentru mine puțea că moartea însăși. 

Chiar am crezut că am murit, când s-a dat de pe mine. După câțiva pași am putut să vad un câine alb lung și chel, cu mișcări șerpești. Era scund, iar pe labele puternice și scurte nu-și putea ridica burta de la pământ. A ridicat capul în sus și a scos un lătrat scrâșnit ca o mie de seceri date la tocilă, șuierând printre două rânduri de colți de fier. Apoi a tăcut și a întors capul către mine. Atunci am văzut că acolo unde trebuia să aibă ochii se căscau două găuri ca niște nări uriașe. Bala spurcată era oarbă! Cu un ultim lătrat, Cățelul Pământului, paznicul cimitirelor s-a târât pe lângă mine și s-a scufundat în mormânt.

Cățelul Pământului, îmi povestea buna vine după mortul îngropat nepotrivit, cu fața în jos. Vine și mănâncă nasul mortului de care și-au bătut vii joc și l-au dat ofrandă. Și după asta îl întoarce la loc ca ca să nu se poată hodini, iar vine și îl întoarce cu fata în jos, și tot așa. Treaba e ca la fiecare întoarcere ii arată mortului iadul. Treaba lui e să-l țină pe mort ocupat pană putrezește și singura lui plata e nasul mortului. Ajuns aici cu amintirile mi-a dus mana la fată. Nasul era la locul lui, deși destul de zdrelit.

Din câteva sforțări, m-am rostogolit și eu de pe movila scurmată și mi-am privit picioarele în lumina lunii. Erau ude, pline de gâlme și bube, dar picăturile, în loc să curgă, păreau că-mi intră în piele. Mă durea sufletul și carnea, mai rău decât atunci când îmi intraseră plumbii în trup.

M-am ridicat clătinându-mă și la lumina aia ciudată am încercat să găsesc rănile, dar în afară de ceva mâzgă lipită de hainele rupte și bubele de pe picioare, nu aveam nici măcar o zgârietura .

Atunci luna a prins a lumina parca mai tare sau ochii  mi s-au obișnuit cu întunericul. M-am uitat la crucea mea și-am văzut că nu-i cruce bună. Două țambre de gard bătute cruciș și înfipte în pământ invers. Mi-am răsucit îngrozit ochii în jur. Mort nu sunt, nas am, dar m-a atins Cățelu Pământului, Orbetele. Acum o să mor cu bube și spume la gură! Și eu care ziceam că am avut noroc că am scăpat de la otrăvire, împușcare și îngroparea de viu, acuma o să mor atins de bala Iadului. Alelei, ducă-se așa noroc pe pustiu!

Descântecul, cum era oare descântecul?! Da, Dumitre, descântecul de orbeți învățat de la buna, cum era?! Cât ți-a mai dat ea, sărmana, cu cârja peste ceafă să înveți. Geaba! Și îți mai trebuie ceva: cenușă. Da, cenușă. Uite bine, poate găsești în felinare puțină cenușă de tămâie lăsată la capul adormiților. Ia cenușă Dumitre, ia și descântă:

Sâmbătă pe la apus,

Veni fata lui Scoală Fus

Îmi veni cu vestea-n sat

Că dă un bal minunat;

Toate bubele a chemat

Doar pe orbeți n-a strigat.

Ei când vestea au aflat

Crunt mi s-au mai supărat

Și pe loc mi s-au umflat;

Atunci răpide i-am descântat

Peste ei cenușe-am presărat,

Și cu mătura i-am măturat

În oală nouă i-am adunat,

Și-n răscruci i-am aruncat

În colbul copitelor

Și-n balega vitelor

În noroi părăluțe

Și luați de căruțe

Să rămână Dumitru curat,

În raze de soare scăldat

Luminat, strălucitor

Cu chip alb ca de ficior

Ca steaua din cer,

Cu pieptul din fier

Ca Luceafărul sfânt,

Ca roua de pe pământ,

Ca argintul strecurat,

De la Maica Precistă dat!

Am pus cenușă într-o cană atârnata de o cruce pesemne să aibă răposatul apă pe lumea cealaltă și am aruncat-o peste iarba unui mormânt. Abia când cenușa a atins pământul mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ce-ai făcut Dumitre?! Ai descântat la miezul nopții, în cimitir pe lună plină! Numai vrăjitoarele fac asta. Oamenii descântă să scape de necaz la ei în casă sub candelă.

Atunci sau luna a prins a lumina mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit că am văzut mai bine. Crucile toate aplecate într-o parte, buruiana cât omul, crengile împrăștiate și copacii rupți erau ale altui cimitir.

De frica jandarilor și din răzbunare, popa mă îngropase în cimitirul părăsit. De ani buni acesta era lăsat în paragină pentru că fugise pământul cu el din coasta dealului până dăduseră oasele morților pe afară. Și mă îngropaseră dușmanii necreștinește, cu fața în jos, fără nume pe cruce, fără lumină și mai mult ca sigur fără slujbă. De asta venise din adâncuri cel ce păzește datina îngropăciunii și mușcă de nas și de urechi pe morții puși în pământ în fel nechibzuit. De asta m-a scos afară și apoi m-a lăsat în pace văzând că sunt viu. Și parcă ghicind la ce gândesc, din adâncul cimitirului Cățelul Pământului a lătrat de trei ori prevestindu-mi rele.

O vreme n-am putut să mișc. Mintea mi s-a oprit și ea neputincioasă din socotit. Din starea asta m-a scos scheunatul unui câine. Deși era glas de câine adevărat, am pălit. Sub lumina bolnavă și rece, am zărit ceva care m-a făcut să tremur din nou. Iarba mormintelor scotea aburi, iar din fiecare fir se scurgea către mine un fuior de argint ca ața păianjenului. Am ciulit urechea sperând că nu-i decât vântul, dar în locul lui auzeam șoapte împletindu-și cântul, până când au crescut și s-au închegat într-un cor de bocitoare:

- Durere… cu toporu’ în moalele capului… chinuită de ftizie… eram tânăr… n-am știut că-i așa adânc… nu mai vreau… ia-mă cu tine… era copilul tău… ia-mi durerea, e prea mult…Ia-ne durerea!

Întreg cimitirul era plin și deși nu mai încăpea nimic, de atâta suferință clădită în straturi de câte șapte ani fiecare, vii au continuat să încerce să-și îngroape durerea alături de morți. Durerea aia nu dormea. Durerea aia căuta cu jind la pustiul din mine. Morții se uitau cu pizmă și speranță la cel scăpat din mormânt.

- Tăceți, nu vreau să vă aud! Lăsați-mă în pace; nu vreau durerea asta, nu vreau durerea voastră, îmi ajunge a mea! Pentru Numele Celui Sfânt, odihniți-vă-n pace!

Și atunci morții au tăcut, dar nu prea mult! Unii avea să vie la mine, mereu la ceasul cel nepotrivit.


Partea 1 a Știmei: Duhul iazului.
Partea 2 a Știmei: Gâlceava vrăjitoarelor