Atentat cu uşă capcană

Anumite obiecte sunt făcute să nu fie folosite niciodată ori atât de rar încât uiţi de ele. Ştiţi voi, movila de gadgeturi destinate bucătariei care umple jumate din debara, sau tricicletele, vermorelele, pompele, carucioarele, bidoanele şi damigenele care burduşesc boxa de la subsol. Obiecte ca răzătoare Borner cu 5 viteze, ori sania cu spetează şi suport pentru picioare din fier forjat pe care nu le folseşte nimeni deşi au costat o groază de bani. Pe lângă astea mai există acareturi pe lângă casa omului pe care le-a construit dintr-un capriciu sau idee cretină. Adică debarale suspendate sub tavan, motiv de mers cocoşat, geamuri la uşile interioare inclusiv la budă ca să ai motiv să te plângi de lipsa intimităţii, sau uşi care nu despart nimic. Aşa am eu o uşă care împarte un hol în două. Odată demult în negura timpului a fost construită probabil cu un scop, numai că nu-mi amintesc eu care. Prin urmare de ani (zeci) buni uşa aia stă deschisă, sprijinită milimetric cu limba încuietoarei de un bar plasat pe hol. Datorită faptului că nimeni n-a mai văzut-o închisă am uitat de ea. Într-o noapte fatidică, uşa s-a hotarat însă să-şi clameze existenţa.

Vă rog sa nu mă (mai) faceţi prost, dar uneori am crize de imbuibare. Parcă aşa se numeşte boala aia caracterizată prin ingurgitare unor mari cantităţi de haleală urmate de evacuare prin borâre. Ei, eu nu vomit nimic, dar hăpăi în neştire. Bineînţeles că a doua zi înfund buda. Accesele astea de ronţăiala acută mă apucă deobicei noaptea târziu când citesc sau mă uit la seriale. Într-o seară am prins maratonul serialului Lost. Până pe la 12 treburile au fost lejere. Mâncasem bine la cina, aveam găleata de cola lângă pat şi un lighean de floricele în braţe. Pe la ora 2 m-a apucat o pofta crâncenă de ronţăiala. Am rezistat stoic până la primul calup publicitar şi pâş, pâş pe întuneric ca să nu trezesc familionul clănţănind întrerupătoarele am purces spre frigider. După ce am cotrobait bine toate stocurile alimentare am clădit prada pe o tavă şi hai înapoi la Tv. Nu luasem mare lucru. Câteva castroane cu măsline şi castraveciori în otet, o farfurie cu tartine cu unt, un pateu, ceva sărăţele, fructe, o pungă începută cu seminţe de dovleac, două ouă fierte moi şi altele.

Ei şi cum mergeam eu asa Zen pe întuneric cu tava, aud ceva de premieră, sneakpik din seria urmatoare Lost. M-am precipitat spre Tv să nu pierd ceva important. Zenul s-a transformat în Zdrang pentru că elanul mi-a fost curmat brusc de ceva dur luat în cap, piept, genunchi... Nu ţin minte în câte zone m-am lovit în uşa aia blestemată. O fi fost un mini cutremur, s-o fi aşezat blocul mai într-o rână, nimeni nu poate şti. Cauza mişcării acelei uşi rămâne necunoscută. Clar este ca uşa s-a întredeschis şi întreaga casă i-a simţit efectul devastator. Lovit cu capul în plin avânt, cantul usii a produş o uşoară deviere a nasului meu spre dreapta, vânătai în genunchi şi o tăietura în picior. Tava a flambat în pieptul meu, tăindu-mi rasuflarea. S-a auzit un formidabil bum, urmat de steluţe verzi şi măsline amestecate cu castraveţi zburând gen Matrix. Castroanele s-au izbit de pereţi, cele de inox ricoşând în sufragerie iar cel de sticlă la mine în picior. Şocul m-a aruncat pe spate în mijlocul încăperii într-o ploaie de seminţe. În momentul impactului spatelui cu podeaua tot aerul mi-a ieşit din plămâni.
Când a aprins mama lumina a avut un şoc.
Din unghiul ei priveliştea era tragică şi oribilă. Fiul ei fusese probabil victima unui atac cu bombă capcană care îi sfârtecase abdomenul şi îi spărsese capul. Avea faţa vânătă, ochii bulbucaţi, creierii i se vedeau prin gura şi era sânge, sânge peste tot. 
Din unghiul meu totul era dureros de ilar. Aveam spaghete cu ouă pe burtă, prune chisăliţă în poală, îmi curgeau ciuperci cu maioneză din gură şi kechupul se revărsa pe mine în valuri. Mama a luat un xanax şi eu o vodcă ca să reuşim să adormim.

Blestemata de uşă, a doua zi când am încercat să o scot din balamale mi-a alunecat din mâini şi mi-a învineţit încă 2 degete de la mână. Uşa a câştigat. La momentul ăsta este încă acolo, aşteptând probabil prilejul să facă o nouă victimă.