OZNelu

Senzaţia insuportabilă de presiune în vezică mă scoate din visare. Deschid ochii. Întâi nu văd nimic. Întuneric. Muzica mă înconjoară. Şi deodata îl văd. Privirea mi se umple de lumină. Ireală. Albastru intens. Discul metalic cu lumini pe circumferinţă dansează uşor suspendat în neant. Toată viaţa mi-am dorit să văd asta. Este atât de frumos, atât de vibrant. Fără să-mi desprind privirea de pe lumini, cu gesturi febrile scot din geantă aparatul foto. Setare pentru noapte, bliţ oprit. Reuşesc să fac 5-6 fotografii. Rămasă fără baterie camera foto se închide automat. Oftez, apoi mă rog în gand. Trebuie să mai aibă puţin suc în ei acumulatorii, măcar de o poză. Apăs butonul şi minune - camera foto se deschide. Fără să mai pierd timp cu setările, ţintesc şi apăs declanşatorul. Bliţul resetat la închidere scoate din intunericul înconjurator capete umane grotesc proptite în cer. Deodata se face lumina. Suficentă lumină ca să văd feţele ce mă privesc dezaprobator. Îmi zmulg căştile de la urechi şi mă uit buimac în jur. Cer scuze călătorilor din autocar. Şoferul aprinde şi restul lămpilor. Plafoniera albastră îşi râde oval de mine. Arată groaznic, chiciosă şi este fabricată din cel mai banal plastic.
Frate, dar pe întuneric aprinsă numai ea, cât de mult putea să semene cu un...
Ok, ok, am băut o bere în plus. Şi un coniac. Dar unu' mic.